pesemne că ar fi vremea să ne-ntoarcem, cătinel, la treabă. E frumos să nu faci nimic, să fii în vacanţă – e, de fapt, chiar grozav; dar ştii că se termină.
Am revenit în oraş. Întotdeaună cînd ajung în Bucureşti mă cuprinde un fel de duioşie pe care n-ar trebui s-o am. Dar duioşia asta (altfel, mai potrivit, nu ştiu să-i zic) se amestecă cu sîcîiala şi scîrba orăşeanului nevoit să trăiască în şi cu capitala noastră.
Pe oriunde-ai intra în Bucureşti, impresia e aceeaşi: te apropii de o mare aglomerare, dar te apropii cu silă. Silă e cînd intri pe Centură; silă e cînd pătrunzi pe oricare bulevard principal în oraş; silă e cînd te-nvăluie şi praful, şi mirosul urît, şi paragina supremă.
Ăsta-i Bucureştiul. Suportabil, cînd te-acomodezi cu el. Acceptabil, cînd – cu un ochi închis – îi vezi doar lucrurile care-ar putea fi frumoase, care-ar putea merge cum trebuie…
Te-ai aştepta ca – plecat fiind – să găseşti, cumva, la întoarcere, lucruri schimbate, să afli că s-a petrecut ceva în lipsa ta; dar nu e niciodată aşa. În Bucureşti chiar nu se întîmplă nimic; toate-s la fel.
Nu ştiu cum se va întîmpla, odată şi-odată, ceva cu Bucureştiul. Nu ştiu ce-l va putea urni, schimba, face mai bun. Poate cînd s-o freca mai mult cu alţi oameni, sau cînd oamenii săi s-or lumina, văzînd tot mai mulţi cum se petrec lucruri şi prin alte locuri. Să-mi trag una dacă ştiu.
E grozavă vacanţa cînd ştii c-o să părăseşti Bucureştiul. Şi-i tare deprimantă întoarcerea, fir-ar să fie.
comentarii