Slavă Domnului, niciodată bucureșteanul nu se poate lăuda, fără să mintă, că-și cunoaște perfect și complet orașul. Căci mereu mai e ceva de văzut. Și mereu ceea ce-i de văzut e ceva interesant, care-i face bucureșteanului experiența cunoașterii mai plină.
Viața bucureșteană se-ncheie – în medie un pic mai tîrziu decît în alte orașe ale țării, dar asta-i altceva – cu drumul în cutia aceea de lemn lăcuită. Unii bucureșteni fac acest drum, petrecuți de cei lăsați în urmă, pînă-n capătul Căii Șerban-Vodă, unde se află Cimitirul Bellu.
N-am mai fost de multă vreme pe-aici; și fiindcă ăsta-i locul unde vremea se măsoară altfel, o să vă zic că n-am mai fost aici de peste-un sfert de secol. Mult! Cînd am văzut prima dată cimitirul, cred că ne dusesem să căutăm castane – pesemne că la școală ni se ceruse să strîngem (naiba știe de ce) cîte-o plasă de castane. Nu mai țineam minte nimic – afar-de cîntecul cu care ne-nveseleam la fotbal „se lasă seara-n cimitiru Bellu, vine Dinamo și face apelu” – așa că plimbarea făcuta aici zilele trecute a fost ceva nou-nouț.
Cimitirul Bellu trebuie vizitat. Nu ca cimitir – dacă nu vă plac cimitirele și ăi morți. Vizitați-l ca loc plin de istorie, ca loc plin de povești, ca loc plin de monumente. Vizitați-l cu cartea de istorie-n mînă, ca să zic așa. Și de-abia dup-aia cu poveștile vieților celor răposați în minte.
Toamna, acum, Cimitirul Bellu e cuminte și tăcut. Cîte-o castană mai cade, făcînd „poc!” pe capacul greu al vreunui mormînt. Mai sînt și alți turiști, mai sînt și cei care-ngrijesc vreo cruce, mai sînt și paznicii care se plictisesc, păzind morții de cei vii.
Nu-s de-ajuns nici două ore ca să-l vizitezi. Prea-s multe crucile, statuile, cavourile, criptele, inscripțiile care-ți atrag atenția. Scriitori, cîntăreți, actori, profesori, medici, aviatori – doamna cu coasa n-a iertat pe nimeni. Unii-s celebri, alții-s uitați; sînt, însă, atîtea și-atîtea morminte încît curînd uiți că te afli-nconjurat de umbre – ești doar într-un muzeu în aer liber, sub umbră plăcută și-n liniște mare.
Unii zic că n-ai voie să faci poze în Bellu; eu am făcut cîte-am vrut. Vi le pun – cît mai multe – ca să vedeți că-i un loc frumos, pe care-l puteți vizita cu inima deschisă; și-i un loc de care bucureșteanul trebuie să țină seama.
Un foarte frumos colț de Bucuresti! De vizitat si de înțeles “fericirea cereasca si gloria pamanteasca”