Sunt sumedenie de restaurante-n Bucureștiul ăsta la care și eu mă mir cum de n-am ajuns. Unul dintre ele e Naser – „arăbescul” de lîngă Piața Domenii.
Naser face treabă bună de foarte mult timp acolo și-are un nume solid pe piață, cum s-ar zice. Iacătă-mă, și pe mine, călcîndu-l.
Cu ce se mănîncă, Naserul?
Naser nu-i chiar restaurant; ci ceea ce-ar trebui să se numească locantă: un loc fără multe ifose, cu niște mîncăruri foarte bune care să te-atragă; ceva unde vii, te saturi și pleci.
Am mîncat foarte bine la Naser; poate cel mai gustos kebab din viața mea de consumator bucureștean. Nu mi s-a părut scump; servirea a fost plăcută, rapidă – și totuși, e ceva la Naser care nu m-a făcut să-mi las inima acolo.
Nu faptul că-i înghesuit; nici faptul că-i plin; ci – cred – faptul că Naser e considerat un loc acceptabil de mers pentru cei care vor să lase niște bani pe undeva.
Înțelegeți? Sînt multe locuri în oraș unde nu te-ai duce, deși știi că mîncarea e pe-atît de bună, pe cît de ieftină e; și nu te-ai duce pentru că nu dă bine… pentru că vin oameni cu care nu vrei să ai de-a face… pentru că nu ai cum să dai check-in fără să explici de ce-ai ales să mergi acolo…
Naser nu-i așa; e-o locantă unde poți merge, unde e acceptabil să iei masa, unde face să fii văzut.
Și asta – și doar asta! – m-a oprit să-mi fac din Naser locanta preferată.
fix acolo se întâlneşte şeful meu cu prietenii cu care mai face şi afaceri :))