Jurnalul realităţii

scris de C. D. Mocanu

Duminică 30 noiembrie 2014

Mă întorc cu câinele de la plimbare. Este trecut de ora 18. Pe strada Gh. Petraşcu, bine iluminată, nici ţipenie. Doar eu şi credinciosul meu prieten înfruntăm frigul. Ajuns în dreptul Şcolii gimnaziale de arte nr. 5, atenţia îmi este atrasă de un bărbat care traversase strada Câmpia Libertăţii şi se îndrepta în pas sportiv spre poarta Şcolii gimnaziale Leonardo da Vinci (fostă Şcoala generală nr. 75) la care urma să ajung şi eu în curând.

Cetăţeanul, hotărât, vrea să intre în curtea şcolii. Poarta este însă (evident!) închisă şi clădirea cufundată în beznă. Undeva în holul de la intrare se zăreşte lumina unei lămpi de veghe, aflată la locul de „muncă” al paznicului. Omul meu se uită lung în toate părţile, încearcă încă o dată poarta şi îşi propteşte nasul de geamul avizierului montat pe gard, probabil pentru a se convinge că e gol şi că nu are ce citi. Descumpănit, cu oarecare dezordine în mişcări, mă zăreşte şi se hotărăşte să aştepte, „dansând” totuşi, în faţa porţii.

Ajuns în dreptul lui, mă salută politicos şi mă abordează cu stereotipa formulă de început:

– Domnule, fiţi amabil!

Îl salut la rândul meu şi continui, fără să-i dau răgaz, cu răspunsul „tip” pentru astfel de situaţii:

– Sunt amabil. Cu ce vă pot ajuta?

Simţindu-se pe un teren mai sigur şi ceva mai liniştit, mă întreabă:

– Dom’le, unde se votează?

Am crezut o clipă că este vreun „afumat” pus pe miştocăreală. M-am hotărât totuşi să-i răspund serios:

– Nu se votează nicăieri. S-a votat acum două săptămâni.

Uitându-se drept în ochii mei şi sigur pe el a replicat:

– Nu se poate dom’le! Am văzut eu la televizor. Stau oamenii la coadă ca să voteze.

Atunci m-am dumirit:

– Aţi văzut că se votează, numai că se votează în Republica Moldova…, în Basarabia!

– Daa? Deci la noi s-a votat? Aaa! Da, am votat şi eu de două ori!

– Atunci înseamnă că v-aţi făcut datoria şi cred că ar fi bine să mergeţi acum acasă.

Mi-a mulţumit, ne-am despărţit dar nu părea foarte convins de adevărul spuselor mele. I-am urmărit câteva clipe drumul şi ca-n basme, „mi-am auzit câinele râzând în hohote”.

Sunt ei oamenii sub vremuri, dar atât de apăsătoare să fie vremurile pe care le trăim?