Jurnalul realităţii (III)

scris de C. D. Mocanu

Vineri 23 ianuarie 1981

Ger aspru după câteva zile de moină. Totul e îngheţat bocnă. Oraşul s-a transformat într-un uriaş patinoar. Plec mai devreme ca de obicei. Am de mers de la Timpuri Noi (strada Lt. Mihail Foişoreanu) până în Stefan cel Mare, la blocul Perla. Autobuzul 131 se târăşte, pâş-pâş, pe Splaiul Unirii. La Morgă derapează în curbă şi pentru o clipă am impresia că se răstoarnă.

Ajung la 6.30, numai bine pentru a avea timp să mă informez despre incidentele şi avariile produse peste noapte în reţeaua electrică de distribuţie a judeţului Ilfov. Le aflu oricum la şedinţa operativă de la ora 7.00 dar „năravul” mă ajută să schiţez în avans programul echipelor pe care le coordonez. „Obicei prost” preluat de la tata şi de la cei doi maiştri cu care lucrez. Aceştia l-au „dobândit” ca obligaţie profesională la şcoala Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate Bucureşti.

Intru la Dispecerul Local. Aici un alt „nărăvit” care vine devreme mă întâmpină cu întrebarea:

– Ştii unde este Olteniţa? Apoi tot el continuă:

– Ai fost vreodată în Portul Olteniţa? Azi vei avea ocazia!

Fusesem de mai multe ori şi o ştia şi el. Îi răspund cu urări prieteneşti de bine rugându-l să revenim totuşi la „chestiune”. Aflu astfel că importantul nod de transport fluvial, alimentat în vârf, a rămas pe zero. Cablul subteran de medie tensiune prin care se racordează la reţea este defect şi ca de obicei, grupurile electrogene aflate în gestiunea administraţiei portuare nu au motorină, nu au piese de schimb, nu au……., adică nu funcţionează.

Nu este glumă! Fără zăbavă începe o cursă contra cronometru cu care suntem obişnuiţi. Pentru mine „operativa” durează două minute. Împreună cu cea mai bună echipă şi cu un autolaborator pentru defectoscopia şi încercarea cablurilor voi lua drumul spre Sud.

Sun la Autobază pentru a-l „capacita” pe şofer şi sunt înştiinţat că s-a epuizat cota de motorină. Cu ce mai este în rezervor ajungem până la Frumuşani. Îl informez pe directorul tehnic care, evident, ştia şi despre combustibil şi despre incidentul care făcea agenda zilei. Răspunsul lui mă lasă fără replică:

– Cu motorină în rezervor oricine poate ajunge la Olteniţa. Să văd cum ajungeţi voi fără motorină!

Ştiu cum, dar m-am ferit cu încăpăţânare să aplic „procedeul”. În toate există însă un început! Cu greutate, după telefoane repetate obsesiv la intervale scurte de timp, pentru a scăpa de „coşmar” şeful autobazei îmi aprobă câţiva litri de benzină fără de care nu putem utiliza grupul electrogen din dotarea autolaboratorului atunci când nu avem la dispoziţie o altă sursă de alimentare.

Aşteptăm maşina. Sunăm acasă pentru a-i scuti de gânduri negre pe cei dragi şi ne pregătim „uniforma de paradă” pe care fiecare dintre noi o are în vestiar: şubă îmblănită, căciulă vătuită, de tip militar, cu urechi, mănuşi vătuite, cu un singur deget, bocanci în care piciorul stă lejer (cu un număr mai mari), trataţi din belşug cu ulei de oase, ciorapi groşi din lână sau din bumbac, nelipsitele şi anecdoticele izmene groase, de iarnă.

Ne echipăm făcând băşcălie amară de „pleaşca” picată pe capul nostru. Plecăm apoi imediat doar cu motorina rămasă în rezervor. Ieşim greu din Bucureşti şi ne oprim la postul de transformare din curtea I.A.S. Popeşti Leordeni. Anunţ prin radio Dispecerul despre ce urmează să fac şi dispun executantului de manevre să deschidă separatorul lăsând IAS-ul „fără curent”. În foarte scurt timp apare electricianul de serviciu să vadă ce s-a întâmplat. Îl asigur că nu este nimic grav. Vreau doar să vorbesc cu directorul despre care ştiam că este aproape imposibil de găsit în birou. Ne roagă să aşteptăm şi dispare. Peste câteva minute opreşte lângă noi un ARO 244 foarte bine întreţinut. Cel care coboară din dreapta îmi întinde mâna zâmbimd. Mă prezint, îi spun în ce situaţie suntem concluzionând că îl rog să-mi dea o găleată cu motorină. Râde în hohote, ne conduce la pompa depozitului de carburanţi şi gestionarul ne face plinul. Între timp maistrul A.K. (Neamţul) a făcut cele necesare pentru restabilirea alimentării cu energie electrică. Glumim pe seama lipsurilor cu care ne confruntăm şi unul şi celălalt. Îi mulţumesc asigurându-l de ajutorul meu necondiţionat atunci când nevoia îl va aduce la mine. L-a adus şi nu am rămas dator!

Ne continuăm drumul fără apăsare. Din cauza poleiului mergem încet şi foarte încet (altfel nici nu se putea) adică aşa cum îi place mult şoferului nostru A.N. zis „cavalerul Angelo Bimbo, regele şoselelor, spaima hoţilor din cartier”.

Ajungem după prânz. Maistrul Iacob, şeful Centrului (C.D.E.E.) Olteniţa şi cele două echipe care vor repara cablul, după ce noi le vom indica locul unde se ascunde defectul, ne aşteaptă în jurul unui foc izbăvitor. Ca şi cum gerul nu era de-ajuns, pe Dunăre bate un vânt de te lasă fără aer. Cablul este dezlegat din reţea şi Autorizaţia de lucru pregătită. Nu avem acces cu autolaboratorul decât la capătul dinspre postul de transformare din port. Celălalt se află în câmp.

Îndeplinim rapid formalităţile obligatorii şi ni se predă cablul în starea „legat la pământ”. Fac o recunoaştere a traseului pentru a identifica eventualele zone critice. Neamţu’ supraveghează racordarea aparaturii şi pornirea grupului electrogen. Mă felicit în gând pentru insistenţa cu care am cerut benzina. Obiectul muncii noastre, cablul defect, are izolaţia din hârtie impregnată cu ulei. Asta presupune o tehnologie de reparare complicată, de lungă durată. Neamţu’ dă a lehamite din mână:

– Ne-am f…t norocul! Iar venim primii şi plecăm ultimii!

Are dreptate. Noi suntem aceia care vom supraveghea respectarea tehnologiei şi vom confirma calitatea reparaţiei prin încercări efectuate după eliminarea defectului şi după întregirea cablului.

Rezistăm bine la frig. Ne apucăm de lucru. După circa o oră batem jalonul deasupra defectului, undeva pe malul Dunării, în apropierea unui hotel construit pe vremea când se trăgea cu arcul. Prima parte a misiunii noastre s-a încheiat.

E momentul potrivit să mâncăm ce avem prin traistă. Nea Iacob surprinde pregătirile şi ne roagă să amânăm puţin. A „aranjat” pentru toţi o ciorbă caldă şi o prăjeală la restaurantul de la parterul hotelului. Cât timp noi ne-am făcut meseria, el a dat o fugă la Abatorul Ulmeni de unde a procurat principalele ingrediente şi apoi acasă, unde şi-a păgubit pivniţa de un borcan cu murături asortate şi de o damigenuţă (5 l.) cu ţuică.

Echipele locale se apucă de săpat. Merge greu. Pământul este îngheţat. Tropăim pe lângă foc admirând Dunărea. Dispecerul mă apelează prin radio şi-mi spune:

– „Şeful” pleacă spre voi!

Mă ia gura pe dinainte şi întreb:

– Dar ce-l mână pe vremea asta?

Îmi răspunde şoptit:

– Partidul!

E clar că vom petrece noaptea aici. Le pregătim colegilor „cablagii” o instalaţie pentru iluminarea cortului sub care vor lucra şi pe care o vom racorda la grupul nostru electrogen.

Nea Iacob ne cheamă la masă. Suntem vreo douăzeci. În timp ce ne mobilizăm apare „Şeful”. Coboară sprinten din cunoscuta Dacie 1300 neagră. Observ imediat că are capul descoperit şi că este îmbrăcat cam „primăvăratic”. Lângă mine, Neamţu’ ridică din umeri şi privind spre Dunăre vorbeşte-n vânt:

– O s-o belească!

Din uşa restaurantului, gazda ne îndeamnă să mărim pasul. Mergând, îi fac „Şefului” o informare completă. Estimez finalizarea reparaţiei pentru a doua zi de dimineaţă. Înăuntru este un pic mai cald ca afară dar e curat şi foarte important, nu bate vântul. Primim, adevărată mană cerească, câte o cană cu ţuică fiartă, pe lângă meniul promis: ciorbă din picioare de porc, acrită cu zeamă de varză, plus ardei iute conservat în oţet şi „din de toate” ale porcului, prăjite în ceaun, „drese” cu murături. Nu ne întindem la vorbă. Terminăm de mâncat şi revenim la rosturile noastre.

„Şeful” inspectează totul, face comentarii, dă indicaţii însă nu este în largul lui. Chiar şi lângă foc nu se simte prea bine. Vântul nu iartă! Un electrician din echipa noastră îi dă o căciulă tricotată pe care o trage până pe sprâncene. Vrea să vadă postul de transformare. Ne îndreptăm într-acolo. Se opreşte la maşina cu care venise şi schimbă câteva cuvinte cu şoferul. Maşina demarează spre oraş iar noi ne continuăm drumul.

Revenim la echipa de reparaţii. Analizăm câteva aspecte specifice legate de o viitoare alimentare mai sigură a portului. Este evident că frigul nu-i dă pace deşi încă rezistă eroic.

Apare Dacia 1300 neagră şi opreşte lângă noi, pe faleză, cu botul spre apă. Şoferul coboară având în mână o sticlă cu vodcă Stolichnaya pe care i-o întinde interlocutorului meu. Uşor agitat, acesta o preia, se aşează pe capota motorului, scoate dopul, o pune la gură şi o goleşte meseriaş, in ritm potrivit, dintr-o „singură trecere”. Aruncă apoi sticla goală în Dunăre. Eu am înlemnit. Mă şi vedeam confruntat cu o comă alcoolică. Neamţu’ (dar şi alţii) a văzut şi el scena. M-a luat de braţ, ne-am îndepărtat şi mi-a explicat că nu este prima ispravă de acest fel! Peste câteva minute, fără să ne adreseze vreo vorbă, „Şeful” s-a urcat în maşină şi a plecat.

Nu mi-am revenit prea curând. Ştiam că este „fruntaş” dar la un astfel de record nu mă aşteptam.

Aşa cum am estimat, s-a lucrat toată noaptea. Sâmbătă 24 ianuarie 1981, în jurul orei 6.00 am confirmat punerea sub tensiune a cablului şi revenirea la normal. Ajuns acasă pe la 10.00, am dormit neîntors douăşpe ore.

● Au trecut de atunci 34 de ani. O viaţă de om! Uneori povestesc episodul sticlei cu vodcă, încercând să aflu dacă ceilalţi au cunoştinţă despre o „performanţă” similară. Încă nu am primit un răspuns afirmativ.
● Prin redesenarea judeţelor Ialomiţa şi Ilfov, la data de 23 ianuarie 1981 au luat fiinţă judeţele Călăraşi şi Giurgiu. Ce a mai rămas din Ilfov a intrat în structura Bucureştiului, ca sector al acestuia: Sectorul Agricol Ilfov.