despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Omul de Cenușă

scris de Nicholas Jordan, tradus din limba engleză de N. Minciulescu

La fel ca și alții căzuți înaintea mea în capcanele abil întinse de Ando & the Hungry Mole, m-am trezit și eu prins în plasa nostalgiei pervers, dar irezistibil prezentate de Simply Bucharest. În câteva minute m-am trezit că le scriu tot felul de lucruri despre mine, deși, ca toată lumea, aveam o mie de alte lucruri mai importante de făcut. Dar am citit ce a scris d-na Venera E. Dumitrescu-Staia despre Calea Șerban Vodă a copilăriei mele, și mi-am semnat repede numele în josul listei lungi de salahori care lucrează benevol de dimineață până seara, de fapt și-n weekend, în așa fel ca Ando (eh, despre el nu sunt sigur), dar cu siguranță the Hungry Mole, să plece săptămâna viitoare într-o vacanță exotică, probabil în insulele Maldive, căci the Mole a refuzat să-mi spună exact unde – “în afara țării” lasă loc la o mulțime de interpretări și eu am ales-o pe cea care îmi place.

Spre deosebire de ceilalți distinși autori de la Simply Bucharest, recunoscuți prin erudiție și forță a personalității, eu mă așteptam de la început la acest tratament al tăcerii. Vedeți, eu sunt unul dintre puținele persoane din România despre care se știe cu precizie că de fapt nu există. De luni de zile, ziare și câteva posturi de televiziune trâmbițează acest fapt.

Am scris un roman publicat cu numeroase mențiuni, bune și rele, dar nimeni nu a auzit despre el. Am fost la școala primară, la liceu și apoi la facultate, cu zeci de colegi și colege, am avut vecini, dar nimeni nu-și mai amintește de mine, cel puțin în ultimile luni, nimeni nu și-a ridicat vocea să spună, “Hei, dar eu l-am cunoscut pe omul ăsta.”

Dacă nu ar fi scris d-na Venera Dumitrescu câteva rânduri pe acest site, menționându-mi bunicul, fostul senator Iordache Minciulescu, un fruntaș liberal și, spre sfârșitul vieții, vicepreședintele senatului (deși nu vice-senator, așa cum am auzit la televizor) aș fi început să cred și eu că nu exist.

Se spune că am pretins că sunt fiul senatorului, nu nepotul, cu toate că în toate actele de la evidența populației reiese că el a murit în 1940 și eu m-am născut în 1946. Văd că toți lasă la o parte o importantă verigă, tatăl meu, Dr Iordan (Dan) Șoimu Minciulescu, care avut și el o viață lungă și despre care se poate povesti. Într-un fel se va completa povestea d-nei Venera despre Șerban Vodă, căci tot pe această stradă și-a petrecut tatăl meu aproape toată viața.

Printre altele, tatăl meu fost unul dintre fondatorii federației române de fotbal, împreună cu Octav Luchidi și Nicolae Lucescu, nașul meu de nume, care amîndoi au fost în 1930 la Montevideo, la primul campionat mondial de fotbal. Cred că ei doi au fost și în Comitetul Olimpic Român, cel puțin de Octav Luchidi sunt sigur. Tatăl meu a fost subsecretar sau ministru adjunct la Ministerul Sporturilor imediat după război, dar mi-a vorbit rar de cariera lui politică, oprită în fașă de comunism și, probabil, eclipsată oricum de cea a bunicului, la a cărui înmormântare în Mai 1940, mi s-a spus că au participat zeci de mii de oameni, puhoaie după puhoaie, care au urmat cortegiul funerar până la capela familiei care se vede în pozele de la cimitirul Bellu.

Despre bunicul, tata mi-a spus multe. Despre el însuși, repet, mai puțin. Mi-a povestit cum, în timpul războiului, a scăpat de încercuirea de la Stalingrad, doar pentru că nemții au refuzat să ia cu ei alături regimentul românesc în care tata era medic militar. Trei zile au trecut neîntrerupt pe lîngă românii opriți în loc tancuri după tancuri, și niciunul nu s-a mai întors. Românii în schimb au ajuns cu toții acasă și în 1944, în plin război, tata s-a căsătorit cu mama.

Nu știu dacă din cauza războiului în sine, dar din spusele sale reieșea că nu fusese nici înainte, nici după, un mare admirator al ierarhiei militare. Mi-a povestit în repetate rânduri, cum, la începutul lui Mai 1941, mareșalul Antonescu a trimis un aghiotant “să împrumute pentru cîteva zile” mașina tatei, un Horch decapotabil unic în România, pentru parada de la 10 Mai, unde pentru prima dată venea la marea defilare și ambasadorul Japoniei, recenta aliată a României, și Antonescu era hotărât să-l impresioneze.

Bineînțeles, după luni de tergiversări pentru a returna mașina, statul major a rechiziționat-o pentru efortul de război și tata nu a mai văzut-o decât la celelale defilări din anii următori cu Antonescu drept ca stâlpul stând nemișcat în scaunul din spate. După război, mașina a ajuns eventual la studioul Alexandru Sahia, unde era folosită în filmele de epocă. Prin 1952, tata mi-a arătat-o oprită undeva lângă statuia Aviatorilor. Șoferul avea o șapcă de piele, și era și un pasager în spate, dar el nu mi-a rămas în minte.

Peste vreo câțiva ani, tata mi-a reamintit de mașină și a comentat cu un zâmbet: “Ține minte, comuniștii nu sunt singurii care pun mâna pe tot ce apucă și nu ți le mai dau înapoi.”

Pentru cineva care a pierdut atât de mult cât a pierdut tatăl meu în doar câteva zile, este remarcabil cum el nu și-a pierdut niciodată optimismul și dragostea de viață. Mergea cu mine pe calea Șerban Vodă, dinspre 111, unde locuiam de la moartea bunicii, spre Piața Unirii și-mi arăta case.

“Asta a fost a noastră și astalaltă. Astea două ar fi trebuit să devină una, azil de bătrâni, cealaltă, școală de meserii, dar comuniștii le-au luat oricum chiar și pe-astea. Ca să nu mai vorbim de blocul unde te-ai născut.”

Și tot așa, în lecții de istorie, o ținea pînă la colțul cu Mărășești, în fața casei de la Șerban Vodă 76.

“Tot ce s-a luat la Revoluția Franceză a fost restituit mai târziu. Ai să vezi, eu nu cred să mai apuc, dar tu, sau copiii tăi, cu siguranță.”

În România lui Gheorghiu Dej, vorbele lui aproape că mă scoteau din sărite. Bunicul de pe partea mamei, etnic german, de-abia se întorsese după nouă ani în Siberia. Era tipograf de meserie, patron chiar, după căsătorie, un bun tipograf oricum. Un tipograf neamț, din păcate. Așa că reflexul părinților mei a fost ca nu cumva să învăț și eu germana, și astfel să ajung și eu vreodată în Siberia.

“Revoluția Franceză, Revoluția Franceză,” mormăiam eu. “Asta a fost de mult. De ce nu ați plecat și voi de-aici după război? M-aș fi născut și eu în altă parte. Oriunde în altă parte.”
“N-am putut.”
“N-ai putut sau n-ai vrut?”
“N-am putut.”

Nu-mi explica mai mult și nici nu era nevoie. Nu cred că aș fi acceptat orice explicație mi-ar fi fost dată. Știam că fuseră destule ocazii până în ’49 când tata ar fi putut părăsi România. Și rezultatul care mă scotea din minți încă de la vârsta aceea era că, alături de el, mă condamnase și pe mine să rămân pe veci în Șerban Vodă.

Bineînțeles că viața nu se întâmplă niciodată așa cum ți-o închipuiești la 10 sau la 12 ani.

Eu am plecat din țară și am colindat lumea, am ajuns la un moment dat să mă stabilesc în Honolulu, Hawaii, la exact 12 ore de diferență de fus orar, mai departe nici că se putea de România.

După alți ani și sora mea s-a stabilit în afară, dar măcar ea a rămas mai pe aproape de părinți, la Munchen, în Germania. Tata a fost o dată la ea în vizită, dar nu a rezistat acolo nici patru săptămâni. Mama și cu el s-au întors în țară și asta a fost. De-abia după moartea lui în 1986, mama, prin părinți, etnic germană, s-a stabilit și ea la Munchen, lângă sora mea.

Tatăl meu însă, condamnat de sine însuși să nu-și poată părăsi vreodată țara de naștere, a murit cu capul sus. Mi-a spus mama că, la spital cu o zi înainte de a se sfârși din viață, o întreba ce avea de gând să-i aducă de mâncare a doua zi și că i-a zâmbit.

Au trecut anii și am pornit și eu, cum se cuvine, într-o călătorie circulară înapoi spre țară. Trăiam atunci în California și am fost să-mi vizitez mama și sora la Munchen. Am vizitat Muzeul Tehnic din centrul orașului, și am văzut acolo în sala de automobile, un Horch enorm decapotabil, care, îmi place să cred, era la fel ca cel, parcă și mai mare, pe care îl văzusem o singură dată în viață în1952. Am rămas acolo câteva luni și în Mai 1990 am revenit în România. Firește că m-am gândit la profeția tatei. Revoluția franceză. Revoluția franceză. Am angajat un avocat, pe domnul Ioan Costache, un om extraordinar de săritor și atent, dar care după investigațiile de rigoare mi-a spus: “Nu se pot recupera casele părinților dumitale pentru că nu există ‘temei juridic’.”

Și asta a fost tot pentru moment. Am rămas însă în țară să încerc să trăiesc măcar o frântură din experiența de viață a tatălui meu. Mă pricepeam la grafică avansată pe computer într-un moment când în România ziarele se culegeau încă pe plumb. Fără multă modestie, pot spune că am ajutat câteva ziare să apară și să rămână pe piață. Am terminat de scris o carte pe care o începusem în California, o carte care a fost publicată în 1993. Și totuși, revenit după atâția ani departe de țară, am rămas mereu stingher. Îmi iubesc țara de naștere, toți ce au citit ce-am scris au observat atașamentul față de ea. Dar nu am înțeles niciodată exact ce se întâmpla și ce se întâmplă și-acum în jurul meu.

Am crezut la început că cel mai natural loc pentru mine ar fi să aderez la partidul liberal, partidul bunicului. Eram plin de speranță că voi afla lucruri noi despre el. Dar tinerii din sediul de pe Magheru, unde am apărut cu doar două zile înainte ca minerii să dea năvală peste ei, nici măcar nu auziseră vreodată despre senatorul Iordache Minciulescu.

Le-am explicat că îi pot ajuta să învețe cum să folosească computerele Macintosh. S-au luminat la față și m-au întrebat câte computere aveam de gând să le donez, că de învățat de la mine nu aveau nevoie pentru că ei “știau.”
“Voi știți?” i-am întrebat. “Ce știți voi adică? V-ați născut cu ele sub pernă?”
Nu, dar ei învață repede, au răspuns, și, mult mai important, nu aveau nevoie să-i învețe altcineva, și mai ales un tip venit din California, pentru ei, țara surferilor și a portocalelor.

Dintr-una într-alta, computerele mele au început să atragă atenția. După nici zece zile în Romînia eram instalat în fostul sediu al CC UTC, vizavi de Biblioteca Universității, unde urmele incendiului din Decembrie erau încă vizibile pe ziduri. Și, repede, au apărut tineri studenți dornici să învețe. De acolo, am ajuns la fosta Casă a Scânteii, unde Macurile și-au găsit serios de lucru fără să fie nevoie să le donez cuiva neapărat. Am făcut culegere de ziare pentru Băcanu și Cristoiu, dar și pentru Ion Iliescu și ziarul Azi. Grupul meu a cules de toate, Formula As, Egyutt, Literatorul, până și Monitorul Oficial. Și-așa au trecut repede patru ani.

Pentru că, totuși, în tot acest timp, nimic nu s-a schimbat în cazul caselor naționalizate, m-am urcat din nou în avion într-o bună zi și am plecat spre orizonturi mai îndepărtate. Ca să fiu drept, până în acel moment, eu nu locuisem încă niciodată într-un singur loc pentru mai mult de 4-5 ani, așa că în realitate nu am făcut altceva decât să-mi mențin stilul nomadic de viață.

De data asta, am plecat în Hawaii, doar îl cunoșteam bine, și am stat ceva mai mult acolo, șapte ani în loc de cinci, din 1995 până în 2002, când m-am mutat cu soția în Florida și iată că, în fine, aici am rămas pe loc – m-a ajuns bătrânețea din urmă.

Știrile din România penetrau cam greu în Hawaii în acei ani premergători internetului, dar penetrau totuși și, într-un târziu, am aflat și eu despre retrocedarea caselor naționalizate, în mintea mea, un fel de penitență pentru păcatele epocii de-abia trecute și, mai ales, una din condițiile majore de acceptare în Comunitatea Europeană.

Dacă Grecia își putuse trage autostrăzi aproape pe gratis și pensii mai mari decât oriunde în Sudul Europei, retrocedarea cîtorva mii ori chiar zeci de mii de clădiri deteriorate și insalubre după 50 de ani de gospodărire comunistă părea probabil un preț acceptabil guvernanților României în aproprierea sfârșitului de mileniu. Cum eu lăsasem avocați și procuri în urmă, n-a trecut mult și m-am găsit și eu, chiar dacă în absență, în sarabanda frenetică a retrocedărilor și a depunerii la timp a dosarelor complete cerute de lege. În 2000, am primit un telefon că mi se va retroceda prima clădire, Șerban Vodă 81-83.

Știu precis ziua. Era 16 Martie, o zi înainte de ziua mea de naștere, exact totuși, ziua de naștere a fostului meu coleg de școală primară, Alexandru Colpacci, acum regizor la Teatrul Național, un om pe care nu l-am mai văzut de vreo 60 de ani. Nu mai țin minte prea multe despre noi, decât că, o singură dată, pe când aveam amândoi 9 sau 10 ani, am sărbătorit aniversările în aceeași zi, la el acasă cred, unde era mai mult spațiu, și unde ni s-a alăturat și vecinul său de vizavi și colegul de clasă al amândoura, Dan Vucicovici, ilustrator înnăscut, ajuns, dacă nu mă înșel, șef de catedră la Institutul de Arhitectură.

Îmi amintesc cu o claritate de cristal ziua de 16 martie 2000, pentru că de-atunci viața mea a luat o întorsătură neverosimilă. Am ajuns cu timpul un fel de subiect mediatic în România, “samsarul de case” împroprietărit de primarul, apoi președintele Băsescu cu 66 de case, devenite 129, iar, după ultimul recensământ de acum trei zile la televiziune, 180 de case.

Nu sunt genul de om care să își strige problemele în stradă și, în orice caz, nu în paginile unei publicații care îmi adăpostește reminiscențele de familie. Familia actuală, cea din America, mi-a cerut de nenumărate ori să renunț, chiar dacă eu consider cu toată ființa mea că am totuși dreptate. “Nu te poți lupta cu sistemul,” îmi spun toți cu exasperare.

Nu pot să o fac însă, și știu precis de ce.

De la vârsta de șase ani încoace, tatălui meu nu-i mai rămăsese nimic să-mi lase mie, fiul său unic, nici măcar acea mașină, devenită a studioului Sahia, și aflată odată, pentru câteva clipe, la nici cinci pași de mine.

Când tatăl meu și cu mine ne plimbam pe Șerban Vodă, de fiecare dată îmi arăta cu sârg clădirile foste Minciulescu, încercând să-mi treacă o ștafetă, un simbol pentru viitor, așa cum o făcuse probabil și tatăl său înainte. Nu i-am râs chiar în față, dar nici nu l-am înțeles prea bine pe-atunci, bănuiesc chiar mai puțin decât orice alt copil de vîrsta mea ar fi putut să-l înțeleagă. Rămâneam indiferent.

Tatăl meu a ajuns către sfârșitul vieții, destul de departe de calea Șerban Vodă, pe strada Dr. Felix, unde se mutase imediat după cutremur în casa bunicii din partea mamei. A murit în 1986, înainte de Revoluție, înainte de retrocedarea caselor. Nu a apucat să vadă nimic din tot ce prevăzuse cu atâta claritate. De fapt, de pe urma lui, tot ce a rămas era atât de trivial în termeni valorici, mama și sora mea au decis și nu și-au bătut capul să mă treacă în actele de moștenire făcute pentru succesiunea lui. Cine se putea gândi în 1986, că peste 12 ani se va discuta retrocedarea caselor. Doar la moartea mamei în 1998, am început să apar în acte ca moștenitor și doar din 2000 și din 2001, când finalmente am revenit pentru perioade mai lungi în țară, mi s-au restaurat drepturile de moștenitor în întregime.

Ca mine au fost mii de oameni, plecați din țară, și omiși din actele de moștenire la decesul părinților lor în anii dinaintea Revoluției. Drepturile lor, și ale mele, au fost restaurate după legiferările apărute în 2000. Dar, după știința mea, am rămas singurul dintre aceste mii de oameni căruia într-un fel sau altul i se contestă însăși existența.

Nu știu ce se va întâmpla mai departe. Știu doar că, atunci când tatăl meu a încercat să-mi treacă, așa cum socotea el mai potrivit, torța familiei noastre, l-am refuzat cu încăpățânare. Și știu că, doar acum, la vârsta asta când viața mea intră și ea în amurg, de-abia acum sunt capabil să înțeleg cât de mult l-a îndurerat purtarea mea de-atunci. Numai Dumnezeu știe cât de greu i-o fi fost să nu-mi fi ars o palmă ori să facă un singur comentariu pe această temă. Așa că, n-am cum să-mi iert vreodată arsurile pe care i le-am pricinuit în suflet fără o remușcare, memoria anilor pierduți mergând ursuz pe Calea Șerban Vodă înspre Piața Unirii mă macină și-acum, zi cu zi, și, ca urmare, nici din cursa fără răgaz de a păstra aprinsă flacăra ștafetei sale nu mai am cum să ies.

32 comments to Omul de Cenușă

  • Freesys

    Hm pe când un guest post de Mărioara Micşunescu sau de Costică Constanda ?

  • hm

    Nu știu; au talent la scris?

  • Covrigărescu

    Frumoase amintiri! Dar atât! Din bezna chestiunii retrocedării “clădirilor foste Minciulescu” nu răzbate încă nicio rază de lumină.

  • Nicholas Jordan

    Mullțumesc de observație, d-le Covrigărescu, dar numai Dumnezeu poate face razele de lumină să răzbată, nu eu. Eu cred că am lămurit cel puțin câteva aspecte, și nu numai cele pe care dumneata le ridici într-un rând jumătate. Măcar eu mi-am ales un pseudonim literar plauzibil, din moment ce nimeni nu vrea să creadă că Nicolae Minciulescu este Nicholas Jordan. Am avut poate ambiții literare deșarte și nu am scris la nivelul unui Tudor Arghezi, căruia nimeni nu i-a analizat ca pe o crimă decizia de a-și schimba numele din Ion N. Theodorescu în Arghezi. Se vede și în urmașii lor. Mitzura Arghezi. Steve Minciulescu. Nimeni altcineva din famile nu a adoptat numele de Jordan. Dar asta nu înseamnă că eu mi-am pierdut calitatea de părinte biologic. Actele de identitate sunt clare. Eu mi le-am pus pe net. Căutați și le veți găsi cu ușurință acolo, unde stau prăfuindu-se nemenționate de nimeni de luni și luni de zile. Se flutură acte la televizor dar nu sunt publicate. Nu cred că veți găsi genul acesta de jurnalism investigativ pe acest site însă. Am încercat să le respect site-ul și să nu mă angajez în polemici. Nu este stilul meu. Dar măcar atât sunt sigur, că opera literară Jordan depășește cantitativ dacă nu altfel opera literară Covrigărescu. Ce sare la ochi însă din articol, d-le Covrigărescu, este că am trecut în revistă TOATE casele foste Minciulescu de pe Șerban Vodă. Nici măcar termenul de case Minciulescu nu-mi aparține, ci distinsei d-ne Venera care m-a precedat pe aceste pagini. Am identificat clar cinci dintre ele, 111, 126, 124, 81-83, 76-78. Răspundeți-mi și mie d-l Covrigărescu, ori dacă nu dumneata, primăria, Antena 3, România TV. Enumerați celelalte 61 (șaizecișiunu) de case, numite adeseori ca fiind, ok, doar unele din ele, vile. Mă scuz pentru un răspuns lung și stângaci, mă voi stăpâni mai bine acum că am ventilat puțin ani și ani de frustare. Vă asigur că nu vom începe o polemică pe aceste pagini. Eu personal vă mulțumesc oricum de intervenție.

  • Covrigărescu

    Paşte fericit domnule Jordan!
    Sănătate şi noroc!

  • Anastasiu

    Se pare ca avem in fata un subiect fierbinte si controversat. Si se pare ca citim un articol care nu vrea sa explice, ci sa povesteasca – si ce-i al d-lui Jordan, e al lui: stie sa puna cum trebuie cuvintele in pagina!
    Jos palaria pentru povestitor; nu stiu detalii de substrat despre “afacerea Jordan”, sau daca este o “afacere Jordan”, dar am citit o pagina cu amintiri care m-a emotionat, acum, inaintea Pastelui.

    Si de data asta, felicitari pentru “achizitie” echipei!

    Sarbatori cu bine tuturor!

  • Nicholas Jordan

    Un ultim răspuns prin care încerc să lămuresc totala mea necunoaștere a site-ului dumneavoastră. Duminica trecută am dat search pe grupajul Minciulescu Șerban Vodă, așteptăndu-mă la ultimile noutăți din viața mea, pe care în amnezia/impostura (take your pick) care m-a năpădit de-atâta vreme, aveam nevoie de tripleta Antena 3, România TV și consilierul Ovidiu Zară de la Primăria Sectorului 4 să mă informeze despre noi amănunte de viață care pur și simplu mi-au dispărut din memorie. Ca de exemplu: am dat președintelui Băsescu computere (câte) pentru cele 180 de case date mie (care sunt alea) și există dovezi scrise (care sunt alea); am participat cu tata la Manifestația proregalistă din Noiembrie 1945, unde am fost amândoi arestați și ca mărturie suntem consemnați în arhivele poliției vremii, plus în cercetarea similară a distinsului cărturar Stelian Tănase, un om care de fapt mă cunoaște, vag dar mă cunoaște, am fost la el acasă prin 1993-94. Ca să fiu drept, ultima informație mi-a dat-o d-l Ovidiu Zară la telefon, plus că nu s-a putut abține să remarce că el nu crede că am fost la Liceul Șincai, nu mă găsește în arhivele liceului – deși, în acordanță cu propria lui informație inițială, nu e de mirare că nu m-a găsit pentru că m-a căutat în arhivele de după război, iar eu, după cum se vede eram ditamai adultul ca să fiu arestat în 1945.

    Când următorul hit pe Google a fost articolul D-nei Venera despre Șerban Vodă, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Luni am luat contactul cu redacția. Amintirile/narațiunea au fost scrise Marți. Miercuri a fost pusă în pagină împreună cu pozele de la cimitir și Joi am admirat rezultatele pe ecranul computerului. Necunoscându-vă publicația, imediat ce am văzut primele comentarii, am crezut că se repetă o experiență anterioară la ziarul Cotidianul și că am fost năpădit de primii poștaci. M-am repezit imediat la D-l Covrigărescu, care mi-a replicat “Paşte fericit domnule Jordan! Sănătate şi noroc!” Pe urmă, a apărut D-l Anastasiu, care și el a felicitat “echipa.” Cât de puțin cunosc eu poștacii, nici nu auzisem termenul până anul ăsta, poștacii au alt vocabular. M-am uitat repede la câteva numere din spate și, sure enough, d-l Covrigărescu apare în comments și pe urmă apare iarăși. Mi-a lăsat impresia, și dânsul mă poate corecta desigur, că el este ce numim aici un contrarian, dar nu în sensul în română, de cineva totdeauna contra, ci hai să zic așa un sceptic, un sceptic constructiv însă.

    Eu încep de-abia acum o luptă la care nu mă pricep de loc, dar nu cu victimele desemnate apriori de posturile de televiziune: locatarii din apartamentele deteriorate și acoperite de graffitti, ci cu adevăratul adversar, birocrația tentaculară de la Primărie, care proiectează cu cinism conflictul ca fiind între proprietari și chiriași, iar sărmana Primărie care le promisese de ani de zile să le dea locuințe noi, nu are nici o vină că acești oameni au rămas în apartamente vechi și insalubre. Dacă eu nu fac câteva antrenamente dure de exprimare: de fapte, nu povestiri, voi cădea pradă sigură “specialiștilor” de la Primărie. Cum Hungry Mole lipsește pe moment, poate mai strecor vreun articol, nu neapărat cu reminiscențe, dar cu explicații concrete și fapte, plus linkurile unde găsiți documentele (în culori) de ID care susțin punctul meu de vedere. Criticile nu sunt numai încurajate, dar sunt absolut solicitate, căci altfel nu-mi pot îmbunătăți narațiunea. Paște fericit tuturor. Sănătate și noroc. Și, încă odată, mulțumiri, d-lor Covrigărescu și Atanasiu. Mi-a căzut greu fisa, dar mi-a căzut.

  • PaulIP

    Inca o dovada ca “lumea e mica”, chiar daca ne despart atatea mii de kilometri!…
    Tot ce pot sa spun este ca povestirea regasirii unui crampei din viata dumneavoastra in acest mod neasteptat este fascinanta, iar dumneavoastra aveti toata consideratia mea vizavi de aceasta! Antevorbitorii mei au exprimat mult mai bine decat mine restul cuvintelor.
    Ceea ce as mai avea de spus este ca, intr-un mod sau altul, am impresia ca aceasta “campanie” prin care se incearca sa se scoata din memoria si constiinta tuturor persoana “Nicolae Minciulescu” (prin toate metodele posibile, unele dintre ele fiind spuse si de dumneavoastra) are niste substraturi mult mai profunde si mai bazate pe cine stie ce interese meschine si necunoscute decat putinilor implicati… Este o simpla presupunere, si imi cer scuze daca nu este adevarat.
    Va doresc un Paste Fericit, cu multa sanatate, lumina in suflet si bucurii alaturi de cei dragi dumneavoastra!
    Cu stima si respect,
    Paul Ioan Parlea

  • Freesys

    Ne puteţi spune clar, domnule Nicholas Jordan, câte imobile v-au fost retrocedate ?

  • Frangulea

    Ne puteţi spune clar domnule Jordan, câte imobile v-au fost retrocedate, câte apartamente însumează acestea şi câte familii vor trebui să părăsească aceste imobile?

  • A.F.

    Cat de trist: la un SFERT DE SECOL de la destramarea comunismului, nu numai ca proprietatea privata este vazuta ca un moft, ca un detaliu, dar proprietarul-capitalist ramane ‘omul cel rau’.

    Nimeni nu vrea sa inteleaga ca rezolvarea problemei retrocedarilor undeva la nivelul anilor 1991-1995 ar fi fost intr-adevar cumplita dpdv social; insa acum problemele s-ar fi asezat si am fi avut o economie mult mai functionala.

    Amanarile acestea nejustificate si dificultatile proprietarilor de a-si recupera proprietatile nationalizate au nascut monstrii si samsarii imobiliari care au cumparat ‘drepturi procesuale’ si care fac legea acum.

    Din aceleasi motiv avem sute de immobile paraginite si abandonate in plin centru…

    Inteleg ca exista un dubiu asupra identitatii autorului; inteleg, insa si mai bine, ca in acest moment exista un numar de imobile cu un statut neclar – in sensul ca s-ar putea SAU nu sa fie ale d-lui Minciulescu, dar cu siguranta NU sunt ale statului.

    Ei, aceasta e monstruoasa problema.

  • Nicholas Jordan

    Sigur că da. Uite câte imobile. Șase.

    Repet, ȘASE, nici gând de șaizeci și șase. Am crezut că e o greșală de dactilografie la început, că a ținut cineva prea mult degetul pe tastă, se mai întâmplă, dar cum stațiile de televiziune și ziarele care au preluat cifrele, nu numai că nu le-au dezmințit, dar au suprasolicitat chiar, cu 128, și recent, săptămâna trecută, 180. “Un cartier,” a repetat de câteva ori indignată doamna de la televiziune.

    E vorba deci de cinci imobile retrocedate prin act de la primărie (și, oricum, nu în aceeași zi, cum se spune) și, anterior, cu aproape trei ani înainte, imobilul în care m-am născut, Șerban Vodă 81-83, restituit prin hotărâre definitivă de tribunal, semnată “Noi Președintele.” Am primit imobilul, dar nu terenul. Foarte ciudat. Acolo, da, primăria mi-a redat ceva mai târziu: terenul de sub casă, mai bine zis s-au răzgândit apoi, și am primit numai o parte din teren, bineînțeles.

    Atât de definitivă a fost hotărârea definitivă că, dintr-o clădire cu patru etaje dând în două străzi, până la urmă am primit patru apartamente, restul au fost vândute prin legea 112. Iar din cele cinci imobile retrocedate de la primărie, cu excepția unuia singur, din celelalte s-au vândut peste tot apartamentele cele mai bune, tot prin legea 112, rămându-mi in fiecare câteva, de obicei cele mai degradate. Două imobile au avut și spații comerciale, boxe la mansarde și pivnițe. Două, nici măcar toate șase. Unde m-am judecat pentru apartamentele vândute prin 112, am pierdut în serie bineînțeles. Nu-i nimic mi-au zis avocații, trebuie să pierzi peste tot până la curtea supremă. Numai așa, după curtea supremă vei ajunge la CEDO la Strasbourg și la despăgubiri. Deci i-am plătit să pierd. Am fost la c

    Nici măcar numărulor apartamentelor, unele de o cameră sau două, nu se aproprie în vreun fel de cifrele vehiculate. Și ce, ele sunt clădiri de sine stătătoare? Aș vrea și eu o explicație pentru cele 66 de case, din care “Multe din ele sunt vile,” spune șefa serviciului de investigații de la Antena 3 și în consecință sintagma “I s-a retrocedat un cartier” parcă începe să se autoconstruiască singură în fața ochilor vrăjiți de spectacol al privitorilor. Și pentru o ilustrare și mai sugestivă, uitați-vă la http://www.exclusivnews.ro/stiri/stiri-nationale/intr-o-singura-zi-basescu-a-retrocedat-catre-un-proprietar-inventat-66-de-case-nationalizate.html unde în prim plan, este fotografia unei vile brâncovenești, vilă inexistentă în zonă și poate și în București, dar prezentată ca retrocedată mie: “Traian Băsescu a retrocedat cele 66 de case aflate în centru vechi al Capitalei, fără ca cetățeanul american să dovedească că el este urmașul senatorului român care construise casele în anii 70 și le donase mai apoi statului român.” Cetățean American? Sunt și Român, am plecat legal, prin căsătorie și nu am renunțat niciodată la cetățenia Română. Senator din anii 70? Donate statului? Toate 66? Voi explica donația puțin mai jos răspunzând d-lui Paul IP. Acum răspund lui d-lui Freesys, Mărioarei Micșunescu și lui Costică Costanda. Glumesc d-le Freesys, am observat că ați mai intervenit și în trecut. Cer de luni și luni de zile să pot da aceste răspunsuri la vreun post de televiziune. Ați observat vreodată că Antenele au dat vreo listă? Eu aștept. Aștept să văd cum le crește cifra ca nasul lui Pinocchio.

    Până la naționalizare, familia mea a avut inițial 5 (cinci) imobile dar, pentru că unele erau lipite împreună de către un zid, numărul adreseleor a fluctuat între cifrele de 5 și de 9, depinzând de cum contabiliza primăria în diverse decenii adresele cu numere multiple. Conform celei mai noi analize, cea a Parchetului în Ordonanța de Clasare din Martie 2015 (Ordonanță care lasă totuși deschisă situația la o singură adresă, cea mediatizată intens la TV, Șerban Vodă 124) s-au depus notificări la 6 imobile în sectorul 4 și unul la o adresă din sectorul 1 (dar oricum, casa de acolo, de la bunica din partea mamei, nici nu mai exista). Toate discuțiile se referă la imobilele din sectorul 4. Linkul cu adresele lor vi-l dau mai jos, ca să salvez spațiu, veți vedea acolo și acte de identitate de-ale mele, schimbarea de nume etc. Accept orice întrebări și despre acte și despre orice altceva. Adevărul este că eu am depus odată toate actele. Pe baza lor s-a făcut retrocedarea. Mi se tot spune că ceva e greșit, dar nu mi se arată în fața ochilor vreun document.

    http://www.curentul.info/dezvaluiri/6780-lupta-televiziunilor-de-partid-cu-presedintele-basescu-face-victime-colaterale

    Esențial e vorba de apartamentele menționate în actul de naționalizare rezumat în linkul de mai sus, 66 apartamente de la tata, 62 de la bunica. Aceste 128 apartamente (cele mai multe însă NERESTITUITE mie și vândute chiriașilor prin legea 112) erau parte din moștenirea lăsată de bunicul meu la moartea sa în Mai 1940 și includ apartamentele de la Șerban Vodă 124 și 126, menționate în legatul său citit public la tribunalul Ilfov două săptămâni după deces și înregistrate la cartea funciară provizorie a comunei București. Voi reveni mai jos, la aceste două imobile cu donație cu sarcină, din care numai unul apare în presă ca fiind în dispută, Șerban Vodă 124, deși geamăna sa Șerban Vodă 126, e în aceeași situație, inclusiv cu persoane pe listele de evacuări (dar vânzarea de la 126 nu e semnată cu numele Băsescu și deci nu e interesantă, dar o voi descrie eu). Să menționez de la început că trei imobile revendicate, Șerban Vodă 126, Biserica Alexe 17 și Șerban Vodă 76-78 au fost vândute prin legea 112 în întregime. Mi s-a vorbit de despăgubiri, că am prioritate din cauza vîrstei și situației de sănătate, n-am primit nimic, ca de obicei alții (știm toți cine) au luat înainte, și, chiar, de fapt, de ce să mi se dea, când este acceptată afirmația irefutabilă “se spune în cartier că am murit, părinții mi-au ținut parastasul, sunt grav bolnav și în orice clipă mi se va anunța moartea, nu am existat de fapt niciodată ori sunt un personaj imaginar inventat de familia Băsescu.” Am să văd cum va fluctua și numărul de apartamente, cu cât mai mult voi tăcea din gură, cu atât numărul va crește. Cred că înțelegeți acum de ce nu dau prea multe date. Imediat ce lămuresc un subiect, se inventează altul. Veți vedea.

  • Nicholas Jordan

    Am să răspund d-lui Frangulea, căci o mare parte a întrebării sale, am acoperit-o deja puțin mai sus. Situația evacuărilor afectează pe toată lumea inclusiv pe mine. Bunicul meu a fost un filantrop cunoscut. Nu mă pot măsura cu el. Dar când mi s-a făcut procesul de luare în primire, a trebuit să semnez că nu se vor face evacuări cel puțin trei ani și că se vor menține chiriile. Persoanele în cauză nu au vrut să recunoască punerea mea în posesie, au început plângerile, și, cum nu puteam strânge chirii de la unii din chiriași, când alții nu plăteau, am renunțat de peste 10 ani la orice fel de chirii de la toate cele șase clădiri retrocedate. Când termenul de trei ani a fost prelungit, așa mi s-a spus, la 8 ani de către Primărie, n-am obiectat, am așteptat, cum se vede, 10 ani. Familiile acelea au plătit chiriile pe un contract în mintea mea ilegal cu primăria, dar au plătit. Din chiriile plătite de acești oameni atâta vreme, nu putea să le asigure primăria niște locuințe mai decente de ani și ani de zile?

    De ce a trebuit primăria să aștepte până la evacuare numai ca să apară în fața camerelor de luat vederi și să salveze situația pentru publicitate, voturi sau alte avantaje? Nu ar fi fost mai uman să-i mute pe oamenii aceea înainte cu măcar câteva zile? Nu ar fi fost normal să mi se facă deja o restituire financiară pentru atâtea apartamente vândute? Nu am primit înapoi nici măcar apartamentul în care m-am născut, cu toate că până și în spiritul decretului de naționalizare, apartamentul în care locuiam, era scutit de confiscare, pentru că tata era medic la spitalul CFR. Am ajuns în stradă la 4 ani, iar un an mai târziu, la 5 ani, căram cu sania cărbuni de la depozitul de pe Mărășești spre Parcul Carol, ca să avem cu ce ne încălzi. Nu cer nici simpatie, nu cer nimic. Dar de asta nu voiam să se ajungă la evacuări, dacă se putea discuta cu primăria, aș fi discutat ,dar ei au alte prioritâți – cu orice preț, dar cu orice preț, doresc să mă “demaște.”

    Sunt sigur că am făcut și eu multe greșeli. E inevitabil într-o situație ca asta. Mi s-a spus că mi se retrocedează prea multe apartamente. E vina mea că părinții mei le aveau? Îl tot amestecă pe bunicul meu mort din 1940, când averea a fost pentru 10 ani a tatălui și a bunicii. Am cheile de la capelă unde sunt toți înmormântați și unde voi ajunge și eu într-o zi. Mi se reproșează că am plecat, că mi-am schimbat numele, că m-am întors târziu din Hawaii la retrocedări, numai reproșuri. Am stat aici aproape 5 ani așteptând retrocedările, dar când am avut șansa să mă mut în Hawaii, am plecat. Puteam eu să ghicesc gând se va da vreo lege ori dacă? Ce legătură are asta cu calitatea mea de moștenitor? În loc să se ia după gura celor al căror interes este să mă declare impostor, de ce nu a mers nimeni să verifice cataloagele de la școlile prin care am trecut, mai ales liceul absolvit, Mihai Eminescu. S-au făcut reuniuni deceniale, și în 1973 și în 1993, când mă chema deja Jordan și am participat. Dacă nu sunt Nicolae Minciulescu, pentru care toți acești colegi pot depune mărturie, cine sunt? Cunosc prea bine zona să nu mă fiu cineva de pe aici. Pariez că orice aș spune nu vă voi convinge, d-le Frangulea. Ani de 66 de case, 66 de case trâmbițând la ureche nu au cum să nu lase un impact și vă înțeleg. Ce nu înțeleg este ferocitatea cu care se încearcă desființarea identității mele. Este ceva ciudat. Pe cine deranjez eu așa de mult? De ce nu întreabă nimeni de Șerban Vodă 126, și ea obiectul unei donații cu sarcină a bunicului meu. În 1999, Șerban Vodă 126 a fost vândută unei persoane particulare (nici măcar locatar) și după numai câteva săptămâni, întreaga clădire pe o sumă de nimic. Să fie Șerban Vodă 126 cauza ascunsă?

    Așa am justificat primăriei de ce cer 124. “Dacă ați acceptat că donația cu sarcină către Casa de Comerț nu s-a îndeplinit, ceea ce e totuși adevărat și voi explica o dată pe larg toate condițiile neîndeplinite, și ați vîndut 126 unei persoane particulare, și nu ați returnat-o Camerei de Comerț, reînființate deja din 1990 și zguduită de scandaluri de milioane în ultimii ani, atunci nu aveți cum să nu îmi returnați apartamentele nevândute de la 124 (sigur că da, trei au fost vândute prin 112)”. Când după o vreme am primit retrocedarea, nici prin vis nu m-am așteptat la scandalul care a urmat. Repet, d-le Fangulea, vă rog eu, puneți aceeași întrebare celor de la 126, care m-au precedat. Pe cazul lor s-a bazat primăria să-mi acorde 124, sunt sigur. Cât despre evacuări, repet, e vorba de trei, poate greșesc, patru familii. Toate celelalte 60 sunt de la tot felul de alte adrese de pe Șerban Vodă, dar văd că mi se pune în cârcă toată strada.

    Mă întreb, d-l Frangulea, de ce se face campania asta? Uitați-vă pe lista de evacuări afișată pe internet, oricine poate să o vadă, eu am văzut-o, știu că și dumneata o cunoști foarte bine, dar ai vrut să-mi pui o întrebare de control. Am obosit scriind. Nu vreau să risipesc spațiul celor ce m-au adăpostit aceste câteva zile. Dacă va fi nevoie, sunt gata să mai scriu un material, legat exact de situația asta, a retrocedărilor și a evacuărilor. Poate cu relațiile dumitale d-l Frangulea convingeți vreunul din posturile de televiziune să-mi dea drept la replică. Vă urez succes. Eu n-am răzbătut de nici o secretară fie la telefon, fie prin email. Și acum vă urez un Paște fericit și prosper, atât dumitale, cât și familiei. Nici nu mai îndrăznesc să revin pe site, atâtea pagini am scris deja. Cu bine.

  • Frangulea

    Am şi eu o idee şi ca să nu se plictisească singură încerc să-i găsesc companie, cu credinţa că este interesul dumneavoastră să lămuriţi public, ferm şi fără echivoc dedesubturile “afacerii Minciulescu”.
    Nu toţi cei care pun întrebări, poate incomode, vă sunt automat ostili. Mai cugetaţi!
    Să auzim de bine!

  • Nicholas Jordan

    Cred că ne auzim foarte bine, d-le Frangulea, pentru că, dacă stăm și ne gândim, este Duminica Paștelui, lumea are altă treabă decât să intre pe internet și să comenteze “afaceri” cum este cea legată, din păcate, de numele meu. Există o șansă bună, ca, dacă vă răspund acum, să nu mai fie alte comentarii, al meu este deja al 15-lea, așa că un posibil răspuns, germinat, dacă înțeleg bine, de ideile care nu-și găsesc locul la dumneata în cap, să se alinieze imediat după ce scriu eu ce am de spus. Am citit pe la 4 (ora mea), rândurile care le-ați scris, și la început nu voiam să mai scriu, eu dorm prost, puține ore, una din consecințele întregii “afaceri” de care vorbim este că am fost diagnosticat cu PTSD, și că procesul de achiziție a bolii a fost lung și total neobservabil pentru mine, până am realizat că am devenit un insomniac (împreună cu alte sintome la fel de dezagreabile).

    Așa că tendința mea de a percepe ostilitate înconjurându-mă are rădăcini mult mai adânci decât credeți. Dar sugestia de a lămuri public, ferm și fără echivoc, deși pare desprinsă dintr-un dicționar de tehnica interogatoriului (aveți dreptate, chiar văd ostilitate unde poate nu e), sugestia în sine are merit, dacă nu altceva, mă va ajuta să îmi pun în ordine ideile pentru mitica ocazie când voi ajunge odată și odată să-mi susțin dreptul la replică la posturile Antena 3 și România TV (slabă speranță zic eu), deși sunt încurajat de declarațiile celor două moderatoare de acolo. D-na Andreea Crețulescu, mi-a confirmat telefonic săptămâna trecută, că voi fi anunțat și probabil invitat în emisie, la prima ocazie când se discută din nou Șerban Vodă. Iar d-na Oana Stanciu de la Antena 3 a anunțat într-un email că “dacă d-l Jordan vrea să vorbească, el poate să vorbească” – chiar și mai încurajator, pentru că eu chiar vreau să vorbesc (vorbesc și acum cu d-ta, nu-i așa?) și uite că-mi vine și mie rândul.

    Totuși, percepția mea a unor interlocutori ostili nu este chiar așa de nefondată. De fapt, dacă chiar vreți opinia mea despre dedesubturile acestei afaceri, eu am exprimat-o deja public, ferm și fără echivoc, deși poate cam stângaci (era prima mea intervenție pe internet și nu cred că sunt mai puțin stângaci nici acum, deh, vârsta) pe site-ul TOTB și uite link-ul care ne va salva ceva spațiu și timp.
    http://totb.ro/nicholas-jordan-una-dintre-figurile-controversate-ale-nationalizarii-retrocedarile-sunt-un-esec/

    Chiar la sfârșit, la comentarii, un alt coleg al dumneavoastră în ale comentariilor, literalmente năvălește peste mine cu o groază de întrebări, TOATE incomode și la care am răspuns pe loc, nu știu dacă spre satisfacția sa, pentru că nu a comentat asta de loc, și la următoarea discuție, a năvălit cu altele ca o mitralieră, sărind de la un deceniu la altul de parcă eu aveam în fața ochilor dosarul din care mă întreba. Cum vedeți însă noi am început totuși un dialog, vorbim la telefon si azi i-am urat Christos a înviat (uitasem ortografierea română) și mi-a răspuns. Un om onorabil. Un armistțiu de Paști și o vom lua de la cap săptămâna viitoare. Numai spre binele meu, bineînțeles, căci numai așa reușesc cu creierul meu cam încet să mă antrenez pt următoarea confruntare.

    Vorbind de dedesubturi. Interlocutorul meu, un consilier al Primăriei, cu o bună reputație, din spusele sale, mi-a dezvăluit cât de mult s-a studiat trecutul meu, S-a descoperit că am participat cu tata la demonstrația regalistă din Noiembrie 1945. Absurd, spun eu. Nu sunt de loc regalist, sunt republican, și nici măcar nu mă născusem în 1945. Următoarea afirmație a sa a fost că eu nu am fost la Șincai la școală. Nu numai că am fost dar am luat și premiul 1 în fiecare clasă, așa cum am luat de fapt în fiecare clasă, dintr-a întâia până într-a unsprezecea. Genul de elev care am fost nu se uită de către colegi. Eram sigur și că de la școala no 18 Mihail Eminescu unde am terminat, s-au cerut transcriptele. Ciudat că la Eminescu ele au fost găsite, și la Șincai nu.

    În orice caz, problema identității mele ar trebui rezolvată instantaneu. Am fost coleg cu profesorul universitar, Mihai Voiculescu, (nu în aceeași clasă, dar ne cunoaștem de mici, am vost vecini.) Mihai are si propria sa clinică și e un specialist de talie internațională. Și în aceeași clasă cu mine, Eugen Constantinescu (bun prieten, inginer, coleg încă din primară), Velicu Rădină (bun prieten, absolvent de Ștefan Gheorghiu, si el professor universitar), Marian Leabu, Dan Ciocan, Coca Alboteanu, Radu Velicu (bun prieten, inginer geolog), Petre Axioti. (bun prieten și vecin) ba chiar și unul dinre cei mai distinși avocați din România, Eugen Vasiliu, fost și procuror, dacă nu mă înșel.

    Bun, și care e dedesubtul ideii că cei ce mă pot identifica pe loc nu sunt contactați? Toți mă știu ca Minciulescu și m-au întâlnit și după schimbarea de nume la reuniunile deceniale de absolvire a liceului – da, am venit și special.

    Deci, interesul pare să fie prelungirea scandalului. De ce? Exact asta nu prea înțeleg. Dar, d-le Frangulea, dumneata ai deja o idee, de fapt mai multe. E rândul dumitale. Așa că aștept. Nu mă îndoiesc că voi auzi în curând de la dumneata. Cu mulțumiri și Paște fericit în continuare.

  • Frangulea

    N-aţi înţeles bine! În capul meu îşi găsesc locul multe idei. Momentan am numai una şi aceasta se plictiseşte singură tocmai în Sfânta zi de Paşte. Am încercat, prin întrebări incomode, să vă ofer şansa de a “lămuri public, ferm şi fără echivoc dedesubturile afacerii Minciulescu”. Nu mi-am propus să vă produc insomnii.
    Nu sunt coleg, nici măcar de comentarii, cu Ovidiu Zară, un bănuit ziarist de investigaţii, actualmente consilier în Consiliu local al sectorului 4,rămas în folclorul bucureştean pentru calificativul de “găozar” pe care Traian Băsescu, atunci preşedinte al României, i l-a atribuit.
    Vorbiţi/scrieţi mult pe alte subiecte decât cele abordate de mine. De unde a-ţi înţeles că pun la îndoială identitatea dumneavoastră? Un vechi dicton spune că vorbele ne-au fost date pentru a ne ascunde gândurile. Ce ascundeţi domnule Minciulescu?

  • Frangulea

    Luat de val am comis şi o greşeală de ortografie!
    NU “de unde a-ţi înţeles” ci “de unde aţi înţeles”
    “Magnetismul” bată-l vina!

  • Nicholas Jordan

    Am învățat ceva de la d-l Covrigărescu, care, rămâne între noi sper, se dovedește a fi cel mai înțelept dintre toți trei.
    Paşte fericit domnule Frangulea!
    Sănătate şi noroc!

  • […] Articol preluat din simplybucharest.ro […]

  • Nicholas Jordan

    Am așteptat să treacă de miezul nopții și la mine, pentru ca, măcar în capul meu, armistițiul de Paște să fi încetat. Sunt sigur că scriu prea mult și mult prea amănunțit, ca să nu se mai piardă pe undeva firul, dar cred că după această intervenție, discuția cu d-l Frangulea va înceta măcar prin epuizare. Am scris ăi în speranța că mîine dimineață the Hungry Mole va introduce noi materiale care vor împinge Omul de Cenușă cât mai la coadă și atunci, oricum nimeni nu își va bate capul cu aceste comentarii. Am vrut, de asemenea, să lichidez cu totul orice animozitate față de d-l Frangulea, care, jos pălăria, a reușit să mă facă să mă demasc complet.

    Ultimul său mesaj, cel de la 17:51 (adăugirea de 5 minute mai târziu e inutilă), mi-a făcut să-mi revizuiesc spiritul Pascal de care am încercat să dau dovadă. Am decis să-i răspund punct cu punct, ca să nu se mai plângă că nu i se răspunde pe subiectele abordate de dânsul. Sper să fi reușit. Cum veți vedea, am segmentat textul d-lui Frangulea și am numerotat propozițiile obținute. Răspunsurile mele încep cu inițialele NJ. Desigur aceste explicații nu se adresează obișnuiților SB, dar direct d-lui Frangulea, ca să nu mai aibă iarăși vreun motiv să nu înțeleagă ce spun.

    1. N-aţi înţeles bine!
    NJ: Sigur. E posibil. N-am pretins niciodată că sunt infailibil.

    2. În capul meu îşi găsesc locul multe idei.
    NJ: Și asta este foarte posibil. Mai ales, dacă tot dumneata ai făcut numărătoarea celor 66 de case, sunt de acord că aveți exact 66 de idei.

    3. Momentan am numai una şi aceasta se plictiseşte singură tocmai în Sfânta zi de Paşte.
    NJ: Nu d-le Frangulea, oricâte idei ai avea, tot ce faci dumneata Duminica aceasta este să îți bați joc de Sfînta zi de Paște. Vă asigur că este singurul fapt de care sunt mai sigur ca de orice.

    4. Am încercat, prin întrebări incomode, să vă ofer şansa de a “lămuri public, ferm şi fără echivoc dedesubturile afacerii Minciulescu”. Nu mi-am propus să vă produc insomnii.
    NJ: Avem un dialog de surzi, cred că și dumneata singur îți dai seama. Am spus clar că insomniile au început cu mult înaintea întrebărilor dumitale. Poate că întrebările sunt incomode doar pentru dumneata, pentru că nu ești în stare să respecți secvența cerută de manualul interogatoriilor pentru conceptul de “public, ferm şi fără echivoc” – explic asta mai în amănunt câteva rânduri mai jos la punctl 7. Pe deasupra însă, cea mai misterioasă frază este “Să vă ofer șansa.” Sunt probabil cu cel puțin 20 de ani mai în vârstă ca dumneata. Eu zic că am făcut câte ceva în viață. Soția m-a prevenit să nu mă amestec în conversații de genul ăsta din motive de sănătate și de “Nu vezi că le dai apă la moară și faci exact ce te provoacă ei să faci?” Are dreptate. Dar nu mă pot abține, căci totuși, cine ești dumneata d-le Frangulea, să-mi “oferi șansa?” Ai o față distinctă, un nume, o funcție, un rost pe lume în spatele pseudonimului? De ce nu ne dezvălui și nouă câte ceva? Te-ai gândit vreodată cât de penibilă este această viață de cârtiță, să trăiești ascuns după o mască, citind tot ce apare pe internet nu din interes, dar pentru că ești plătit pentru asta?

    5. Nu sunt coleg, nici măcar de comentarii, cu Ovidiu Zară, un bănuit ziarist de investigaţii, actualmente consilier în Consiliu local al sectorului 4, rămas în folclorul bucureştean pentru calificativul de “găozar” pe care Traian Băsescu, atunci preşedinte al României, i l-a atribuit.
    NJ: OK, probabil că nu sunteți colegi și că aveți birourile la capetele cele mai îndepărtate ale clădirii. Dar domnul Zară, cât mi-e de antipatic, nu este “bănuit ziarist,” ci a fost redactor-șef adjunct la Curentul, un ziar cu opinii diametral opuse de cele pe care le afișează acum, obligându-mă să nu am încredere nici în el, nici în Curentul, deși ziarul a publicat două materiale favorabile despre mine. Eu nu aș fi reprodus calificativul folosit de fostul președinte. Nu vă face cinste folosirea lui. Nu uitați că titlul întreg al acestui ziar digital este “Simply Bucharest – a league of gentlemen.” Ați năvălit peste o comunitate de nișă, cu idei comune și anumite standarde. Nu ați avut răbdare să încercați să-i cunoașteți, pentru că doar numele meu v-a stârnit interesul, și nici decum numele gazetei. Ca dovadă, oricine poate face atunci acest simplu test.
    Dați Google pe Simply Bucharest Freesys, numele apare de zeci de ori atașat de diverse subiecte.
    Dați Google pe Simply Bucharest Frangulea, numele dumitale apare atașat ca o lipitoare doar de numele meu.
    În fine. Aveți o problemă cu mine, contactați-mă direct, lăsați-i în pace pe oamenii ăștia.

    6. Vorbiţi/scrieţi mult pe alte subiecte decât cele abordate de mine.
    NJ: Subiectele abordate sunt oricum plagiate de d-ta de la d-l Freesys, repet, un obișnuit al acestui site, și care, pe deasupra, știe ce vorbește. Întrebarea sa are merit, pentru că da, s-a vorbit mereu despre imobile – 66 de imobile, 66 de case, “unele vile.” Dumneata ai grefat direct pe întrebarea lui două adăugiri, fără să îmi lăsați șansa să-i răspund d-lui Freesys. Oricum, până la d-l Frangulea nu s-a vorbit niciodată despre cele 66 apartamente, absolut niciodată, așa că de unde până unde?
    Ori nu este nici o diferență între imobile și apartamente și atunci v-ați formulat întrebarea “câte imobile v-au fost retrocedate și câte apartamente însumează acestea” ca să mă încurcați, ori, care este ideea? Vă dați seama că ce spui dumneata schimbă mult ecuația? Eliminăm fraza “66 de case?” Și cum numărăm apartamentele, dacă tot sunteți atât de nemulțumit de răspunsul meu? O singură cameră la mansardă cum sunt unele care mi s-au dat înapoi se califică drept un apartament sau două? Nu e curios că mie în general mi s-au restituit mansarde și toate apartamentele mai de calitate au ajuns în posesia altora, inclusiv, repet, cel în care m-am născut?

    7. De unde a-ţi înţeles că pun la îndoială identitatea dumneavoastră?
    NJ: În nici un caz, pentru că ați scris greșit “a-ți.” Și eu am scris undeva, în viteză, “sintome” în loc de “simptome”, și recunosc, deși îmi vine greu să admit, că totuși avem ceva în comun. Cât despre îndoielile mele? Ați început cu dl Jordan, terminați cu dl Minciulescu. Am vorbit acum două luni prin Skype cu d-l comisar-șef Vasile Rubin de la secția 14 de Poliție, care mă vedea bine pe ecran și totuși se îndoia 100% de identitatea mea. Vorbind despre liceul Eminescu, m-a întrebat dacă îmi amintesc ce clădire este în fața școlii și evident i-am răspuns corect, pentru că doar suntem pe Calea Rahovei acolo, nu? Dl. Vasile Rubin folosea același vocabular ca dumneata, un vocabular foarte ales fără îndoială, doar că la el cele trei cuvinte cheie erau în altă ordine, alfabetică cred, începând cu “fără echivoc” și terminând cu “public.” Așa că, după ce te-am văzut și pe dumneata folsindu-le șnur, da, sigur, m-am gândit imediat la ediția de buzunar a manualului interogatorului profesionist, acela legat în pânză aurie. Și dacă am înțeles prost și nu-mi puneți la îndoială identitatea, atunci e monstruos că nu menționați și nedreptățile făcute mie. Adică eu chiar nu am dreptate măcar în vreun singur aspect?

    8. Un vechi dicton spune că vorbele ne-au fost date pentru a ne ascunde gândurile.
    Citându-l tam-nesam pe Stendhal vă face scriitor ori cam așa ceva? Ori era numai preambulul la întrebarea dramatică de încheiere și era nevoie de o introducere, deși știți bine că în toate cursurile de “creative writing” de la universități astfel de procedee sunt considerate complect demodate.

    9. Ce ascundeţi domnule Minciulescu?
    Asta, asumând că, am cu adevărat ceva de ascuns, pentru că realmente nici nu înțeleg ce cauți dumneata decât să mă discreditezi. Ăn orice caz, dumneata cunoști perfect situația caselor. Am controlat pe Google istoricul comentariilor la Antena 3 și la România TV, nu apare nicăieri un Frangulea comentând despre cele 66 de case, nici în bine, nici în rău. Dacă dumneata întervii numai pe site-urile unde numele Jordan nu este tăvălit în noroi, atunci care vă este scopul?

    Prin întrebarea “câte imobile v-au fost retrocedate și câte apartamente însumează acestea,” este prima dată după știința mea că cineva nu introduce în discuție cele 66 de case. Întrebarea asta vă poate ruina cariera, d-le Frangulea. Desigur, asta numai în ipoteza că vă numiți cu adevărat Frangulea. Coincidența ca după Freesys să urmeze imediat Frangulea e cam suspectă. Cu Freesys în față, ați ales primul nume care v-a trecut prin cap, e mai simplu.

    Și cu asta, până în clipa când văd că folosiți întrebări similare cu cele adresate mie, de data asta însă adresate posturilor Antena 3 și România TV, nu mai avem ce discuta. Oi fii eu tâmpit să răspund la provocări și nu ascund că mai și zâmbeam singur scriindu-vă, dar, în cele din urmă, dialogul între surzi are și el limite.

  • Anastasiu

    Este pentru prima data cand mi-as dori ca si aici sa se practice oprirea si interzicerea comentariilor provocatoare si inflamabile.
    Tonul lui Frangulea este incredibil de fals-impaciutor si de condescendent si sper din toata inima ca atacurile lui vor inceta.

    Se zice ca ‘in cautarea adevarului, totul e permis’. Dar din pacate Frangulea nu cauta adevarul si la orice i se raspunde, gaseste cate o chichita.

    Nu cauti adevarul, Frangulea – nu are rost sa ti se adreseze apelativul ‘domnule’, te afli in situatia de a fi ‘urecheat’ in public pentru proasta educatie si rea credinta.

    Nu esti multumit de raspunsuri, Frangulea, pentru ca nu stii sa pui intrebari. Sau ti-e frica sa intrebi ce vrei cu adevarat. Sau nu stii ce vrei – in afara inflamarii unui subiect care nu trebuia inflamat.

    Citisem initial un articol cu aminitirile unui om si am ajuns la un linsaj Stalinist ordinar.

    Ordinar, Frangulea. Ce ascunzi tu, Frangulea? Nu ti-e rusine, nu ti-e jena sa incarci cu gunoi situatia unui om pus la zid pentru ca isi cauta dreptatea?

    Ori esti mizerabil, Frangulea, ori ai un interes personal. Sper sa ai un interes – asta pot intelege mai usor, pentru ca altfel mi-e sila sa impart aceeasi pagina cu tine.

    Cu stima tuturor ceilalti si ganduri de bine,
    Anastasiu

  • Buna ziua,

    Nu pot să spun că sunt extrem de surprins de reacțiile la mesajul Domnului Jordan. Spre deosebire de alții eu îl cunosc încă din 1990. Nu exclud intervențiile postăciste ca reacție la răspunsul meu și de aceea anunț de la început ca nu voi răspunde la asa ceva. Împart cu Domnul Jordan o serie întreaga de lucruri pe care le recunosc în cele ce se întâmplă și în mesajele afișate pe acest forum unde poate ca aceasta “dezbatere” este nepotrivita ca loc și fond. Si eu am fost jefuit și mi-a fost negata identitatea într-un alt fel însă și de aceea recunosc modelul. Eu nefiind declarat decedat se folosea ideea “pe numele lui adevărat” fiindcă am ales sa îmi schimb numele cândva. Identitatea mi-a fost negata prin a fi expulzat chiar dacă eram cetățean roman… Apoi în ceea ce privește reacțiile la cele petrecute Domnului Jordan nu pot sa nu observ similitudinea dintre modul în care m-a abordat cândva acest domn “jurnalist” Ovidiu Zară care întrebând despre Domnul Jordan folosea lozinca de procuror “dacă este un om cinstit” și cele folosite de diverse identități în replica aici. Identitățile au ceva în comun în opinia mea în afara de subțirimea costumului fără culoare, a identității fără nume și a uniformei identice. Sunt pur și simplu identități asumate din lipsa de curaj sau din lașitatea caracteristica trol-ilor de internet care scriu la comanda cu același manual. Trist. Dar mai cred ceva fără sa cad în patima teoriei conspirației. Ca cineva cândva într-adevăr l-a considerat pe Domnul Jordan decedat. Din prostie și dorința de îmbogățire nu și-a(u) luat vreo măsură de prevedere. Au obținut cel puțin o vânzare fără drept din ceea ce revenea Domnul Jordan. Cand s-au trezit cu “decedatul” ca le bate la usa nu le-a venit sa creadă și neavând afurisenie la îndemână s-au dedat acoperirii cu sârg a urmelor declanșând acest circ mediatic întreținut cu avocați lăutari și manele promovate cu drag de Antena 3.
    Eu am certitudinea însă ca acestea se vor lovi de realitate și atunci abia vom putea din nou avea un exemplu de scoală despre rețeta îmbogățirilor rapide, a violului economic în grup și cu premeditare dar și a unei expresii americane aplicabile însă peste tot “crime doesn’t pay”. Si iar vom vedea oameni din instituții ca primărie, administrație financiara, arhive…etc, in drum spre loc de odihna și verdeață la Jilava. Ca eu exist se poate vedea în linkul din continuare. Ca am fost jefuit de o persoana publica ditamai Vice Prim Ministru al României este iarăși ceva public. Ca am fost și expulzat din Tara mea în ciuda faptului ca sunt cetățean roman este iarăși știut chiar dacă este rușinos. Dar cum rușinea nu îngrașă asa si cele petrecute.
    Linkul: http://www.rosengren.us/vrajile-lui-gatsby-oprea-ii-investitorii-straini-gabriel-si-sanda-oprea

    Domnului Jordan ii voi tine pumnii și spre deosebire de postaci îmi scriu numele în clar. Si va doresc ca aceste zile sa dea unora înțelepciunea de a alege adevarul.
    Julian Rosengren

  • Nicholas Jordan

    Se termină sărbătorile Paștilor și controversele pe această pagină de comentarii se ridică la un nivel record, 23 cu al meu. Nu cel mai inalt număr de comentarii pe SB, dar printre. Nu mă bucură însă și mă simt vinovat că în ardoarea luptei m-am lăsat angrenat în discuții interminabile cu entuziasmul unui liceean. Nu sunt mândru de ce a ieșit. Am scris intenționat o pagină de amintiri, nu de polemică. Căci asta este exact ideea, înainte de ascrie un rând, m-am uitat puțin pe site (nu suficient de mult ca să am grijă să nu-l stârnesc pe d-l Covrigărescu, deși, în retrospect, probabil că el oricum se stârnește singur). Eu sunt în mod natural un ins mai retras, foarte low key. De asta consider că nu sunt bun de polemică, cu siguranță, că pe orice alte subiecte domnul Frangulea mă mănâncă cu fulgi. Exact asta mi-este dezamăgirea. site-ul acesta profesează a fi “despre ce se mănîncă în Bucureşti – şi cu ce se mănîncă Bucureştiul,” nu despre un grup de șase-șapte persoane care se mănâncă între ei și tocmai în ziua de Paști. Ca cel ce a precipitat lucrurile scriind acest articol, îmi asum responsabilitatea și îmi cer scuze tuturor. Dacă voi mai scrie și chiar comenta vreodată, o voi face numai după ce am să primesc preavizul de la d-l Hungry Mole sau de la d-l Ando. Și cu aceasta capitolul Omul de Cenușă poate fi considerat oficial încheiat. Toate cele bune.
    Și totuși… Totuși mai e ceva. Dl. Covrigărescu, de unde până unde ai scos-o cu “Frumoase amintiri?” Că de la asta a pornit tot circul. Chiar credeți că perioada aia 1950 – 1960 a fost ceva frumos? Ce, viscolul din 1954? Frumoase amintiri? Frumos scrise, poate. Atât. Și pe deasupra, pe-atunci… eh, forget it. Sănătate și noroc. Am învățat lecția.

  • Freesys

    Domnule Nicholas Jordan, cu tot respectul, dar articolul dumneavoastră este mai mult o susţinere a unei actiuni în revendicare făcută în faţa instanţei decât un memorial, de altfel revendicare şi retrocedare sunt cuvintele cele mai uzitate în text.
    Pe site ,după cum aţi văzut, mai sunt articole pe subiectul casele copilăriei, care nu mai sunt dintr-un motiv sau altul, dar nimeni pană acum nu a adus în discuţie regimul juridic actual al acestora.
    O altă caracteristică a site-ului dar mai ales a democraţiei este şi pluralismul de opinii şi ideei, motiv pentru care nu înţeleg de ce v-au deranjat atât de tare postarile domnului Frangulea. Şi Hillary Clinton a primit critici negative din partea republicanilor cu ocazia lansării candidaturii, şi nu am văzut să tină vreo conferinţă de presă pe tema asta.
    În încheiere aş vrea să-l întreb pe Julian Rosengren dacă nu crede că şi românii care nu au avut ocazia să fie explulzaţi de către comunişti în occident şi au făcut foamea atât în anii cincizeci cât şi în anii optzeci, şi culmea au dus-o mai rău în democraţie decât în comunism, nu ar merita şi ei câteva milioane de euro despagubire ?

  • Domnule. Nu va adresez sub vreun nume fiindcă nu aveți decât un pseudonim. Dar fiindcă probabil sunteți curios ca orice agitator am sa fac câteva trimiteri la informație cu speranța ca vor ilumina. In ceea ne ma privește constat doar latura superficiala a insinuărilor Dumneavoastră. Si cu siguranță o lectura a Constituției României v-ar prinde bine în special articolul 19 primul punct: “(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.” Pe de alta parte nu știu la cine va referiți când îmi adresați o întrebare de grup subtila probabil în accepția Dumneavoastră dar în același ton insinuator tipic anonimilor.
    Am trăit în România pana în 1982 și am plecat legal. Deci în vremea când stăteam la coada de la ora 3 noaptea pentru butelie, carne sau ce mai era nevoie. asta cu gândul la subtila aluzie la copilărie.
    Am fost expulzat din România într-adevăr de comuniști dar de cei noi, îmbrăcați în Armani după ce s-au schimbat uniformele, mai exact în 2001.
    Probabil ca v-au păcalit ăștia și v-au dat sa combateți pe un caz greșit. Ar trebui sa ii trageți la răspundere sau sa va documentați.
    Iar dacă aveți timp de documentat va recomand doua vizionari care va vor lumina cu siguranță: https://www.youtube.com/watch?v=DsHWHd2wJ_c și https://www.youtube.com/watch?v=xPx1Y1S1pGg .
    Iar de acum am încheiat dezbaterea și din punctul meu de vedere. Cele bune!

  • Freesys

    Nicăieri nu scrie în Constituţia Romaniei că fuga din ţară a unui condamnat penal la patru ani de închisoare cu executare reprezintă expulzare. Statutul de infractor ne deosebeşte !

  • Dan Dumitriu

    Draga Nyk, Cred ca ti-ai pierdut mintile daca te conversezi cu niste indivizi care nu au nici in clin nici in maneca legatura cu problemele tale.Ei nu au nici-o putere de decizie in ceea ce te priveste,numai tribunalul este in masura sa-ti dea un raspuns correct.In privinia numelui stai linistit ca oricand pot sa declar sub stare de juramant ca Nicolae Minciulescu este una si aceiasi persoana cu Nicolas Jordan si nu numai eu cat si Viky Manescu,Nita,Sandu,Lilu chiar si mama mea care are 95 ani.Te asteptam cu drag sa vii in Romania!Cand vii da-mi un telefon sa vin sa te iau de la aeroport!

  • Oare se putea fără o demascare ceva? Îngustimea ne deosebește în primul rand. Dar mai ales superficialitatea și bucuria de face altuia rău. Nu fac apologia cazului meu. Ar fi lipsit de sens și în afara de asta nu am in fata cui sa o fac. A nu se confunda activitatea de postac cu cea de judecător. Cei ce m-au judecat au ajuns acolo unde trebuia fiindcă “crime doesn’t pay” nu? Ma refer la marele judecător Stan Mustață unul din cei au decis EXPLUZAREA și nu vreo fuga lasă ca ascunderea în spatele anonimatului oferit de o tastatura îmbâcsită de răul pe care este nevoita sa îl transmită. Dar fiecare cu soarta lui. A sărit postacul calul. Oare se simte mai bine? S-a îngrășat? A lovit icnind fără sa înțeleagă o iota nici din deciziile de la CEDO și din nimic altceva. Postacul potacuieste postacuind lipsa de înțelegere. Da viata!
    Tribunalul postacilor din spatele revoluției făcute de noi. Revoluția informatica a României Domnule Postachescu. Fiindcă fara un Nicholas Jordan sau un Julian Rosengren rămânea România la stadiul “calculatoarelor”. Dar deja intram pe un teritoriu filozofic care cred ca produce încingerea de circuite și cine știe? E vremea ca postacul sa își pună uniforma în cuier și sa revină la vechea îndeletnicire.

  • Freesys

    Postac ne-postac dar cu cazier curat. Şi apropo poate ne credeţi foarte proşti dar CEDO nu poate desfiinţa o hotărăre penală definitivă data într-un stat membru şi nici nu poate reabilita un infractor.

  • Nicholas Jordan

    Vă mulțumesc tuturor. Dar credeam că s-a încheiat discuția. Am și altele de făcut. În felul său fiecare are dreptate. Chiar și d-l Frangulea are dreptatea lui. Viața merge însă oricum și fără noi mai departe. Eram atât de sigur că discuția a încetat, nici nu revenisem pe site decât să culeg un nume, de fapt voiam să culeg un IP. A fost pentru mine o experiență absolut inedită să discut cu atâția oameni: opt mari și lați, nu știu totuși dacă se califică pentru o conferință de presă. Nu știu încă nici dacă am învățat ceva, nici măcar dacă experiența mi-a plăcut sau nu. Trebuie să aștept să se sedimenteze. S-a ajuns la comentariul 30. Zău că ajunge. Aloha la toți, cum ziceam pe vremuri, pierzându-mi vremea la colțul dintre Mărășești și Șerban Vodă.

  • Venera

    THE END – IESIREA PRIN SARINDAR…asa ne anuntau plasatorii din cinematografele de pe Bd.Elisabeta dupa ce se termina filmul…adica sa nu iesim pe unde am intrat, ca sa nu se faca îmbulzeala; ei erau aceiasi,care dupa ce sala se evacua,îsi faceau aparitia cu tulumbele rosii (cum sunt extinctoarele de incendii din zilele noastra)si pompau un”spray” cu miros de brad proaspat. Tot asa,amice NICK MINCIULESCU, se proceda si la Cinematograful ASTRA ce se afla tot pe mult comentata Cale a lui Serban Voda, mai târziu numit NERO, colt cu Str.Cucuzel, exact vis-s-vis de blocul tau la Nr.81-82…acum este acolo un BAR si ceva oameni noide “affaceri”. Bineînteles ca tu nu ai de unde sa sti istoria veche din Calea Serban Voda, deoarece esti nascut în 1946, iar ce am scris eu era prin anii 1936, când eu aveam 10 ani si înca erau filmele mute cu PAT si PATACHON, deci numai mima si pantomima, iar muzica de fond era cântata la pian, care se afla pe scena unde se afla ecranul. THE END NICK, VENI, VIDI, VICI, încheie capitolul, CARAVANA TREBUIE SA TREACA, sa ne multumim ca putem comunica vizual,sa-i pomenim pe cei care ne-au dat viata, dar ne-au parasit trecând în ETERNITATE, dar, LAST BUT NOT LEAST, sa multumim Redactiei Simply Bucharest ca datorita tehnologiei, ne permite sa comentam din trecutul nostru, situatii traite, mai bune sau mai putin bune, dar traite, uneori cu riscuri, dar VAE VICTIS (Vai de cei învinsi) dixit Titus Livius. SALUTARE TAICA SI NOROC – zise nemuritorul CONSTANTIN TANASE. Hasta la vista Nick.

Leave a Reply to Nicholas Jordan Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>