Deloc mi-s dragi popii. Și nici după cele popești nu mă dau în vînt. Și zic asta gîndindu-mă la orice lacomă intreprindere în numele vreunui Domn, cum s-o fi numind el.
Și-atunci, de ce mă pomenesc pășind cu-atîta grijă în orice Biserică? Poate e felul în care șade ea, neclintită în ani.
Ciudată-i tărășenia asta. Fiecare generație reproșează Bisericii că nu trăiește în prezent, că nu privește la viitor; cu toate astea, forța tăcută a oricărei Biserici stă taman în încăpățînarea cu care-și ține neschimbat felul…
Iar generațiile care-au căutat să aducă Biserica în lume ajung, în timp, să-și caute confortul tocmai în felul în care Biserica are lumea ei…
În plin centru bucureștean, sînt biserici care-s insule de liniște; imediat ce le treci poarta, strada nu se mai aude, lumea parcă s-a retras cu-n pas în spate. Așa-i la Spiridon-Nou. Așa-i la Radu Vodă. Așa-i, desigur, sus la Mitropolie. Și așa-i și la Domnița Bălașa, atît de nedrept pitită în dosul blocurilor construite pe vremea ceaușistă.
I-așa o liniște pe-aici.
Biserica stă cuminte. N-ai zice că pe lîngă ea au trecut, în ani, inundații, cutremure și lame de buldozer. Biserica stă și zici că nici nu-i pasă.
Bogată biserică…
Cînd vă parcați pe-aici mașina, căutînd să fiți aproape de Centrul Vechi, priviți-o cu alți ochi. Îi mereu surprinzătoare. Mie, modest, mi-au plăcut stîlpii cei vechi ai felinarelor din curte:
comentarii