Dîmbovița – știe fitecine – e o baltă ce stă și coclește, închisă între ziduri de ciment. Să te preumbli pe lîngă ea, în căutarea răcoarei, e inutil; trotuarele-s cît o fîșie, umbra e puțină; printre boschetele și tufele crescute aiurea se fofilează șobolani grași și se răhățesc pescari puturoși.
Pe luciul apii șed sticle și gunoaie, care se leagănă alene, agățate de algele scîrboase și de mătasea broaștei.
Și-n plus, peste toate astea, mai avem, în dreptul cotului de-l face Dîmbovița pe la Biblioteca Națională, o alcătuire de lemne care te face să te gîndești că – de sărbători – oamenii din București se strîng și cască gura la spînzurarea vreunui tîlhar…
Chestia asta nu-i ceva ce-și are locul la Muzeul Satului – vreo ruină a unei mori ce se găsea odinioară pe gîrlă, ci ceva rămas, pesemne, de la vreun inutil eveniment cu ifose.
Nu pot zice nu – evenimentele care înfrumusețează gîrla și viețuirea noastră-n general, în București, sînt bune.
Dar.
Dar pentru un eveniment care a avut loc cîndva, odată, și poate s-o mai ține și altcîndva, avem în centrul Bucureștiului niște porcării care spurcă peisajul în restul de trei sute și șaizeci-și-ceva de zile dintr-un an.
E prea mult – credeți-mă: prea mult. Spațiul urban – în beneficiul căruia, chipurile, se fac toate tărășeniile astea, nu iese defel cîștigat; ba dimpotrivă.
Eu văd doar chestii făcute de dragul de-a fi făcute; bifate, cum se zice.
Daca ar merge si artezienele de la pod, ar fi mai placut…
Si aici, si in partea garlei dinspre Manuc.
Cat de greu ar fi?
Transformarea Dambovitei,
din imaginea de mare canal de irigatii rural in curs de apa urban.
(imaginea de jos din articol)
http://thecityfix.com/blog/metropolis-2015-shows-how-5-cities-prioritizing-people-over-cars-luisa-zottis/
Îmi place, zău așa.
Desigur, putem s-o astupăm și să facem un bălivard frumuos în loc dă gîrlă.