N-am pomenit oameni mai nenorociţi în străinătate decît românii!
Dacă vezi vreun român cu privirea pierdută-n zare şi cu o lacrimă-n colţul ochiului, să ştiţi că nu-i e dor de oraşul în care-a crescut; nu se gîndeşte la cei bătrîni lăsaţi acasă – nu; visează pur şi simplu la o oală de sarmale…
Îi ghiftuim pe străinii care-au ghinionul să vină pe la noi cu tochitură, cu ciolan afumat cu fasole, cu sarmale, cu mici (asigurîndu-i că sînt mîncăruri uşoare şi ecologice) – dar, odată aflaţi noi în străinătate, tare ne mai codim să-ncercăm ceva de-al locului!
Fiecare loc nou pe care-l vezi e nou din toate punctele de vedere: oamenii vorbesc altfel, se poartă altfel, au ridicat altfel de case, şi – fireşte – manîncă altfel: hai că nu trebuie să manînci o tocană de picioare de şarpe, da’ poţi să vezi cum sînt pîinea, brînza, dulciurile… ce rost are să vii cu pateul de ficat şi cu pîinea de-acasă?
Eu, unul, nu prea cred în turismul pe burta goală; cu ce s-admiri nu’ş ce monument dacă mintea ţi-e doar la foale? Nu zic nici că trebuie să basculezi tot bufetul suedez de la hotel. Zic că, dacă tot te-ai dus să vezi ceva nou, încearcă să şi guşti ceva nou.
Că merdenele – nu? – o să manînci în fiecare zi la serviciu un an de-acu-nainte!
🙂 Am observat si eu ca romanii sunt printre cei mai reticenti cind vine vorba de incercat o mincare noua. Acum un an am dus doi prieteni la Four Seasons pe Vasile Lascar. Mincare libaneza decenta, cum zice si postul nu tocana de picioare de sarpe. Eh, prietenii mei au tot rasfoit meniul incercind sa gaseasca niste friptura cu cartofi. Le-am pus problema asa, ce au de pierdut? Vorbim de o masa de prinz din miile de mese de prinz pe care le mai au inaintea lor. O masa de prinz in care sa incerce altceva. Daca nu le place, asta e, n-au pierdut mult. Credeti ca s-au lasat? Nu. Pina n-au gasit niste carne si niste cartofi fierti nu s-au linistit si n-a vrut sa incerce absolut nimic altceva.
sau cei care, mergînd codindu-se la un restaurant chinezesc, se lasă convinşi să-ncerce cîte-una alta, dar nu le place – că n-are cine să le dea şi nişte pîine lîngă orez…
🙂 Că bine zici, şi asta mi s-a întâmplat.