despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XI) Tacâmuri… de pui

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Început de noiembrie 1972

E ora 5.00 şi duşmanul ăla de ceas rusesc Slava sună fără milă. Mă scol din reflex fără să mă trezesc. Asta se va întâmpla în următoarea jumătate de oră. Frigul şi mai ales umezeala de afară te îndeamnă să stai în casă şi să numeri banii. Având puţini, urma să termin repede şi ca să nu mă plictisesc voi pleca la şcoală. Sunt elev la L. I. E. (Liceul Industrial Energetic) în anul IV, începem programul la ora 7.00 iar eu şi vecinul, prietenul şi colegul meu de clasă A. S. zis Babanu trebuie să ajungem la timp, din Vitan pe Şos. Giurgiului, la Toporaşi, drum lung… de un autobuz şi un tramvai.

Altminteri facem calea întoarsă. Nu ne-ar părea rău dar vom agonisi cel puţin şase absenţe şi numărul acestora condiţionează primirea bursei. Când de acasă susţinerea financiară e pe sponci, durerea din buzunar este una dintre cele mai chinuitoare, aşa că nu ne permitem să riscăm. Şcoala are reguli clare pe care ni le-am asumat.

◊◊◊◊

După concursul de admitere (trei candidaţi pe un loc), în prima zi  a anului întâi, directorul de atunci, inginerul Petre Bratu, format la „şcoala” Societăţii de Gaz şi de Electricitate, ne-a prezentat Regulamentul de ordine interioară şi la sfârşit ne-a spus:

– Cine nu este de acord pleacă acum. Cine rămâne respectă întocmai regulamentul aşa cum şi noi îl vom aplica întocmai.

Nu a plecat nimeni, regulamentul a fost aplicat şi cu mici excepţii, toţi l-au respectat.

◊◊◊◊

Soba de teracotă, în care aseară tata a făcut un pui de foc, mă atrage ca un magnet. Apa rece cu care m-am spălat îşi face deja efectul şi rezist tentaţiei. La 5.30 dau poarta de perete şi o iau în pas vioi spre staţia lu’ 35, autobuzul 35, în care de obicei mă întâlnesc cu Babanu. Altfel ne aşteptăm unul pe celălalt la tramvai.

El locuieşte pe Bistricioara colţ cu Jocului şi se urcă la Crivăţului, cu o staţie înainte de Niţă Elinescu acolo unde, în faţa casei lui Marian Bărăgan (zis Minţa bucătarul), aştept zi de zi singurul mijloc de transport care mă poate scoate din mahala spre centrul oraşului.

◊◊◊◊

Pe noi nu ne ducea nimeni la şcoală şi mai ales nu ne aşteapta nimeni la sfârşitul programului nici măcar atunci când asta se întâmpla târziu şi ajungeam acasă după ora 21.00, pe întuneric.  Nea …. tata lu’ Babanu era şofer la M.C.I. (Ministerul Comerţului Interior), mai întâi pe o Warszawă bej şi apoi pe o Volgă neagră, d-aia cu cerbu-n bot şi ar fi putut să o facă. Dar nu s-a întâmplat niciodată. Lucrurile erau croite altfel.

Aveam în clasă colege care veneau din Ferentari, din Floreasca sau de la Gara de Nord. Mergeau singure, fără teamă. Prin anul V, unele mai erau aşteptate de câte un „cavaler” dar nu pentru a le proteja ci pentru a le strânge în braţe prin Parcul Libertăţii.

◊◊◊◊

Ne găsim în autobuz şi învioraţi de frigul de afară, după un schimb de politeţuri ca-ntre băieţi, începem cronica vorbită a zilei precedente. Timpul trece repede şi ajungem la prima escală, dincolo de intersecţia Papazoglu cu Văcăreşti, în capătul străzii Splaiului, cea care coboară spre Podul Mărăşeşti. Zgribuliţi facem câţiva paşi prin întuneric  până în faţa bisericii Dobroteasa acolo unde se află staţia tramvaiului 17, cel care dacă „umblă” normal, ne va duce, fără întârziere, la destinaţia finală a „excursiei” noastre zilnice.

Experienţa ne-a învăţat că dimineaţa ăsta este cel mai scurt şi sigur traseu. Fabricile mari aflate în drum, Timpuri Noi, Adesgo, Autobuzul, I.C.M.P. încep programul la 6.00 iar cele de pe platforma Jilava, Bumbăcăria, Articole din Cauciuc, au autobuze proprii.

La întoarcere folosim tramvaiele 7 sau 12, până la Brâncovenesc şi apoi autobuzul 35 de oriunde din centru. Urmăm traseul ăsta mai ales toamna şi primăvara atunci când, înainte de a ajunge acasă, ne rătăcim pe ici pe colo, dar numai după ce ne potolim foamea la plăcintăria de la Manuc unde, „la balcon”, mâncăm fără grabă o plăcintă cu carne şi golim cu poftă o sticlă cu bere.

Cu două – trei minute înainte de ora 6.00 se zăreşte dinspre Piaţa Mărăşeşti silueta inconfundabilă, marcată de lumini, a tramvaiului pe care-l aşteptăm. Celelalte două linii, 1 şi 22, folosesc alte tipuri de vagoane.

◊◊◊◊

Fotografia a fost făcută în mai 1973 şi surprinde tramvaiul „din poveste”, în dreptul Bisericii Sfânta Vineri, mergând sârguincios spre Dobroteasa. După mulţi, foarte mulţi ani am aflat că vagonul motor era de tip EP, adică ElectroPutere.

◊◊◊◊

Suntem singuri în staţie. Oricum până la Timpuri Noi numărul călătorilor este foarte redus, aşa că nu ne mirăm prea tare. La Manu Cavafu, în faţa Grupului şcolar Iosif Rangheţ se urcă şi colegii noştri care locuiesc la cămin. Astfel se cam acoperă capacitatea vagoanelor şi atmosfera se dezgheaţă brusc.

Tramvaiul se apropie cu zgomot. Opreşte lângă noi cu un scrâşnet metalic, prelungit, care ne determină să facem un pas înapoi. Mergem la clasa întâi. Prin lumina palidă se zăresc doar vreo patru – cinci călători care, spre surprinderea noastră, purtau o discuţie animată, cam nepotrivită cu un început de zi. Ne aşezăm în tăcere şi până la Baba Dochia ne dumirim.

„Miezul” discuţiei era un cetăţean de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat îngrijit, cam abţiguit, care avea privirea „împrăştiată” şi vorbea uşor împleticit. Aflat la limita dintre bună dispoziţie şi beţie, acesta purta cu ceilalţi un dialog paşnic, pe ton ridicat dar cu limbaj civilizat. Unul dintre interlocutori, ceva mai în vârstă, îl dojenea  pentru momentul din zi în care îşi găsise să umble „alicit” pe străzi.

– Beau şi eu când pot! Ce, n-am voie? răspunde împricinatul.

– Ba ai voie, dar era mai bine să cumperi mâncare la copii şi să te duci acasă, să te prindă zorile cu capul pe perna ta.

– Dom’le ştii ceva? Cât timp se găsesc tacâmuri de pui, nu moare nimeni de foame!

Pe fondul acestei replici, cei doi au coborât la Timpuri Noi. Ne-am uitat lung unul la altul. Până la Rangheţ nu am scos o vorbă. Omul rostise un adevăr. Nu se murea de foame.

8 comments to Jurnalul realităţii (XI) Tacâmuri… de pui

  • cata

    Cand a-ti pomenit de placintaria de la Manuc si mai ales de placinta cu carne (dar nici cea cu branza,dobrogeana,nu era de refuzat)a inceput sa-mi ploua instantaneu in gura.La placintarie ma opream invariabil dupa ce treceam pe alaturi ,pe la magazinul cu articole sportive,de pescuit , jucarii , etc ,unde studiam ce trenulete electrice au mai aparut.Pentru mine cele doua locatii erau inseparabile.

  • Ando

    @C.D.Mocanu : “La întoarcere folosim tramvaiele 7 sau 12, până la Brâncovenesc…” Mai ţii minte ceasul de lângă gardul Parcului Carol, de pe Cuţitul de Argint ? Era şi staţie în dreptul lui.Eu făceam zilnic drumul de la Toporaşi la 11 Iunie ca să ajung la liceul Eminescu de pe Rahova…

  • C.D.Mocanu

    @cata:
    Şi eu intram în magazinul ăla!
    Într-adevăr era bună şi plăcinta cu brânză. Babanu, din neam de bulgari, “servea” mai des. Eu, din neam de carnivori, mai răruţ. Cea mai bună plăcintă cu carne o făcea bunica mea Ecaterina Tănăsescu – Anghimoft. Cea de la Manuc era pe locul doi.
    @Ando:
    E mică lumea! Aveam o prietenă din liceu care era mai mare cu un an ca mine. În staţia de la ceas, lîngă Parcul Libertăţii, ne întâlneam atunci când, din cauza diferenţelor de program, nu puteam pleca împreună de la şcoală. Mai departe, doar un pas şi-o săritură până în parc!

  • hm

    Frumoase, amintirile astea… cu gust!

  • cata

    Placinta cu carne de la Manuc m-a bulversat complet si am uitat subiectul – tacamuri de pui.
    Dupa cat imi aduc aminte din 1972 , ca proaspat pionier , cei care cumparau tacamuri de pui chiar aveau probleme financiare.Cred ca au fost anii cei mai ok ai Romaniei (comuniste ma rog) din toate punctele de vedere , incluzand aici in primele randuri papica . Ce varietate de produse , ce calitate , ce cantitate si nu in cele din urma la ce preturi. Chiar nu se murea de foame in Romanica .
    Dar ca toate lucrurile bune in tarisoara noastra nici aceasta perioada nu a tinut mult .
    Chiar va invidiez si pe dvs dle Mocanu si pe Ando pentru ca ati prins mai mult si mai din plin aceea perioada.

  • Ando

    @cata: din alt punct de vedere şi eu te invidiez pentru anii în minus pe care îi ai (cel puţin) faţă de mine…
    Multe lucruri sunt fumoase când eşti puşti !

  • Cristian Ioan

    @cata:
    “din 1972 , ca proaspat pionier , cei care cumparau tacamuri de pui chiar aveau probleme financiare.Cred ca au fost anii cei mai ok ai Romaniei”
    Sustin afirmatia asta! Doar ca sunt mai batran, in 72 eram deja utecist.
    in primul moment, citind relatarea Dlui Mocanu, am avut un soc vazand fiamoasele tacamuri de pui alaturate anului 72 …

    ” va invidiez si pe dvs dle Mocanu si pe Ando pentru ca ati prins mai mult si mai din plin aceea perioada”

    Multumesc de invidie!
    Pe de o parte, sigur ca as prefera sa am din nou 15 ani, il loc de 57 ca in present.
    Pe de alta, simt COMPATIMIRE pentru colegii mai tineri, care s-au nascut in anii ’70, deci au prins mai mult anii ’80, cand era din ce in ce mai rau, ratand perioada “buna” a comunismului!

  • Alex

    @CD Mocanu
    Frumos si plin de continut nostalgic..felicitari !

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>