Niţică istorie – Lemaître (II)

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Am început în episodul anterior povestea Uzinelor Lemaître istorisită de almanahul pe anul 1923 al ziarului Argus – Economie, Statistică, Judiciare, Finanţe, Comerţ, Industrie, Agricultură. Să urmăm deci firul acesteia!

„La 1905, fabrica intră într’o nouă fază de dezvoltare, d. Oscar Jaumotte fiind numit administrator delegat al societăţii. În 1916, se transformă în „Societate Anonimă a Uzinelor Metalurgice Lemaitre”, cu un capital de 1.000.000, d. Jaumotte continuând a conduce societatea în calitate de administrator – delegat; iar d. Inginer Silviu Marino, luând conducerea tehnică a uzinelor în calitate de director.

Cine a văzut aceste uzine înainte de război, şi cine are prilejul de a le vedea astăzi, recunoaşte că o transformare uriaşă s’a operat în organizarea şi activitatea lor în intervalul acesta destul de scurt.

Această schimbare radicală a început să se producă la 1921, când s’a pus bazele dezvoltărei de azi a acestei întreprinderi metalurgice, prin reorganizarea ei financiară.

Capitalul societăţii a fost sporit dela 1.000.000, mai întâi la 20.500.000 şi apoi în 1922 la 32.000.000. Finanţarea societăţii s’a făcut cu concursul Băncei Româneşti şi a Societăţii Generale din Bruxelles, uzinele fiind puse sub direcţia generală a d-lui inginer Silviu Marino.

Graţie acestei reorganizări financiare şi conducerii actuale, întreprinderea a luat un avânt extraordinar.
Vechile ateliere Lemaitre au fost mărite cu hale noui şi instalaţiuni speciale pentru reparaţiuni mari de vagoane şi locomotive. O hală nouă pentru reparaţiuni de locomotive a fost construită după o concepţie modernă, garantând o producţie de circa 100 locomotive anual. Această hală este străbătută de un transbordor pe pământ şi trei poduri rulante în aer. Nu posedă nimic inflamabil.

În 1922, s’a început construcţia unei anexe a fabricei în str. Lânărieĭ:(secţia vagonaj) după o concepţie proprie a conducătorilor actuali ai întreprinderii. Această anexă, situată pe un teren de 5000 m.p., va fi terminată complect, intrând în plină activitate în primăvara acestui an.

Uzinele au fost apoi legate cu gara Filaret printr’o linie de 2 km. 100 m. şi un pod peste Dâmboviţa de 22 m. – ambele lucrări fiind executate de uzinele societăţii şi pe comptul ei.

Aceste amenajări clasifică uzinele Lemaitre, printre cele dintâi din vechiul regat.

Societatea şi-a asigurat o activitate permanentă printr’un contract cu direcţia C.F.R., pentru reparaţiuni de locomotive şi vagoane, pe un termen de 15 ani. Uzinele ocupă o întindere de circa 9 hectare. Forţa motrice este de 500 hp. Lucrează în prezent cu un număr de 500 lucrători; iar până în toamnă, în raport cu capacitatea lor de producţiune, uzinele vor ocupa până la 1000 de lucrători.”

◊◊◊◊

● „Forţa motrice” era asigurată de o centrală electrică proprie pusă în funcţiune în 1921, echipată cu patru grupuri motor diesel – generator (1×275 kW + 1×100 kW + 1×60 kW + 1×50 kW) totalizând 485 kW. La începutul anilor ʼ30, uzina a fost racordată la reţeaua electrică dar centrala a continuat să funcţioneze încă mult după aceea.

● În urmă cu câţiva ani o postare devenită clasică, foarte interesantă prin conţinut dar şi prin comentarii, marca o premieră punând în circulaţie câteva fotografii necunoscute, realizate în Uzinele Lemaître. Cum se întâmplă uneori, aceasta a generat şi câteva întrebări care au rămas fără răspuns.

„Reparaţiunile mari de vagoane şi locomotive” au început „la 1921″ după reorganizarea financiară a întreprinderii. „Secţia vagonaj”, situată pe strada Lânăriei, a fost construită începând cu anul 1922. Ca o consecinţă imediată au apărut calea ferată şi podul peste Dâmboviţa.

Almanahul Argus ne oferă deci suficinte elemente pentru a considera, fără să greşim, anul 1920 ca reper pentru toate aceste etape de dezvoltare a uzinelor.

Cum hala industrială pentru locomotive nu putea fi fotografiată înainte de a fi fost construită iar locomotivele nu puteau ajunge în ea înainte de a exista calea ferată şi podul, rezultă că fotografiile mai sus amintite au fost făcute după anul 1920.

Pe harta Bucureştiului apărută în Enciclopedia română, Tomul I, publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru literatură română şi cultura poporului român de dr. C. Diaconovich, editura şi tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1898, calea ferată care lega uzinele Lemaître de Gara Filaret nu este trasată.

Este menţionată însă în lucrarea lui V. Miorini, Plan şi ghid al oraşului Bucureşti, apărută în jurul anului 1923 la editura Cartea Românească.

Avea traseul: Uzinele Lemaître – pod Dâmboviţa – str. Lânăriei – str dr. Istrati/Gral. Candiano Popescu – Pţa. Mareşal Joffre – Gara Filaret şi a rezistat până la începutul anilor ʼ50. Deşi „executată de uzinele societăţii şi pe comptul ei”, calea ferată a fost utilizată în comun cu Abatorul Comunal.

Podul metalic peste Dâmboviţa a avut viaţă mai lungă, chiar dacă ani buni a fost folosit doar pentru traficul pietonal. Iată-l în anii ʼ20 fotografiat de pe malul drept al râului.

L-am traversat şi eu de nenumărate ori până ce, din motive de siguranţă, accesul pietonilor a fost blocat. A dispărut din peisaj în 1985 odată cu începerea lucrărilor de amenajare complexă a Dâmboviţei,

împreună cu podeţul metalic, adevărată dantelărie în fier, aflat în dreptul străzii Doamna Chiajna şi pe care locuitorii de pe „chiul gârlei” îl alintau „podişor”.
Probabil ultima fotografie a podului de cale ferată de la „Lemetru” a fost făcută de Cristian Popescu, de pe malul stâng, cu puţin timp înainte ca acesta să devină amintire.

◊◊◊◊

Zăbava fiindu-ne cu folos, să vedem ce mai aflăm din Almanahul Argus despre organizarea Societăţii Anonime a Uzinelor Metalurgice Lemaitre.

„Posedă următoarele secţiuni speciale:
1. Vagoane şi locomotive.
2. Rezervoare, cazane de vapori, distilerii.
3. Turnătorie de fontă, circa 6-8 vagoane lunar.
4. Mare strungărie pentru toate industriile, înzestrată cu maşinile cele mai perfecţionate şi mai puternice.
5. Lucrări mecanice de precizie.
6. Instalaţii de tăbăcărie, transmisiuni complecte cu lagăre şi bucele de roţi strungite.
Uzinele posedă şi o fabrică specială de unelte necesare propriei lor fabricaţiuni, care le dispensează astfel de un important tribut în afară.
Dată fiind reorganizarea ei de dată absolut recentă, primul bilanţ activ al acestei importante societăţi metalurgice, din vechiul regat, va fi prezentat acţionarilor la sfârşitul anului 1923.
Reorganizarea societăţii s’a făcut cu participarea următoarelor instituţii financiare şi industriale din ţară şi străinătate:Banca Românească, Societe Generale de Bruxelles, Les ateliers méthalurgiques de Nivelles, La Brugeoise Nicaise & Delcuve.
Consiliul de administraţie
Consiliul de administraţie al societăţii se compune din d-nii:
P. Ştefănescu, preşedinte; Oscar Jaumotte, vicepreşedinte; Alex. Bădescu; C.A. Panaitescu; Istrate Micescu; François Peteers; Ştefan Lambru; Maurice Balaes; Const. Orghidan; Grigore Stratilescu; Eugèn Witmeur; Ion Marinescu, membri.
Director general: inginer Silviu Marino; director comercial: Ferdinand Gucker; director al atelierelor: Prosper Hermans.”

Am ajuns la sfârşit. Să închidem acum hrisovul şi să stingem făclia care ne-a luminat drumul. O vom reaprinde la momentul potrivit!

Va urma!