Jurnalul realităţii (XIV) Mitingul pentru pace

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri 18 decembrie 1981

Azi am rămas la birou. În meseria noastră ştii când pleci dar nu şi când te întorci. După – amiază sunt de serviciu la Dispecer iar prezenţa nu este facultativă. Situaţia energetică se înrăutăţeşte de la o zi la alta. E clar pentru toţi că ne aşteaptă vremuri grele. Încercarea disperată de a compensa indisponibilitatea unor capacităţi de producţie şi calitatea slabă a cărbunelui, limitând consumul la nivelul posibilităţilor de producere, contrazice ceea ce ştiu încă de pe băncile liceului: producţia urmăreşte evoluţia consumului. Prin excepţie, în situaţii critice se reduce consumul în anumite zone pentru a asigura stabilitatea întregului sistem.

◊◊◊◊

Excepţia devenise însă regulă şi lucrurile mergeau din rău în mai rău. Experienţa traversării acelei perioade a dovedit că suficientă practică poate infirma orice teorie. Ceea ce specialiştii considerau a fi o aberaţie care sperie până şi închipuirea, funcţionarea unui sistem electric la o frecvenţă mai mică de 49,50 Hz., s-a dovedit a fi perfect posibilă. La data de 9 octombrie 1985 frecvenţa a ajuns pentru un timp la 46,74 Hz. Recordul de 46,54 Hz. a fost atins în ziua de 9 noimbrie 1988 la ora 20.00. Funcţionarea de lungă durată la 48.00 Hz. nu mai era o întâmplare.  Spre sfârşitul anului 1989, sistemul electroenergetic românesc se afla în situaţia unui atlet puternic, bine clădit, perfect antrenat care, fiind prost hrănit a bolit timp îndelungat. În convalescenţă fiind, este pus să traverseze pe sârmă o prăpastie adâncă şi când ajunge deasupra hăului începe să bată, cu putere, vântul. Echilibristică mortală, la un pas de catastrofă!

◊◊◊◊

Toate operaţiunile legate de urmărirea consumului şi de aplicarea măsurilor pentru încadrarea acestuia în limitele aprobate încarcă activitatea dispecerului , mai ales în perioada vârfului de seară, afectând sarcinile operative, normale pe care acesta le are. Pentru a evita producerea unor incidente grave, s-a luat decizia de a-l ajuta cu personal calificat din alte compartimente care să preia sarcinile suplimentare determinate de situaţia energetică. Aşa se explică şi prezenţa mea acolo.

Intru în tură cu Iosif Marcu (Nea Marcu), un tip mucalit, cam slobod la gură, uns cu toate alifiile … profesionale. Suntem aşezaţi la pupitrul de dispecer. Marcu în stînga, pe fotoliul şefului de tură, eu în dreapta, pe locul secundului şi între noi centrala telefonică la care amândoi avem acces. Pe pupitru: telefoanele speciale, staţiile de radio şi câteva aparate de măsură între care, foarte important şi la loc vizibil, un frecvenţmetru electronic. Este linişte, nu mai zbârnâie simultan cinci telefoane, traficul radio s-a redus. Pe fundal, în surdină, se aude o emisiune din ciclul „Pentru dezarmare şi pace – o nouă iniţiativă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, a României Socialiate” pusă în undă pe Programul 1 al Radiodifuziunii. Nici nu mai contează care; toate sunt la fel şi mă cam sâcâie.

◊◊◊◊

„Geniul Carpaţilor” se închipuia erou al păcii mondiale şi salvatorul omenirii. Promova fără încetare iniţiative menite să determine pacea planetară cărora presa scrisă, radioul şi televiziunea le acordau spaţii generoase. Era în plină desfăşurare o campanie naţională de organizare a unor mitinguri, marşuri şi adunări dedicate susţinerii păcii, dezarmării, concordiei între popoare … În Bucureşti avuseseră loc deja un miting şi un marş al tineretului. Adunările populare organizate în toate întreprinderile şi instituţiile se încheiau cu semnarea unui apel pentru pace lansat de România spre lumea largă. Fotografiile, realizate în acea perioadă, surprind desfăşurarea evenimentelor.

◊◊◊◊

Ne ocupăm fiecare de ale lui având timp suficent pentru a „toca” atât subiecte serioase, de actualitate, cât şi o grămadă de „prostioare”. Analizăm temeinic stadiul pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă şi facem un util schimb de „ponturi”. Ilfovul are posibilităţi nebănuite pe care, eu ca novice, nu le-am „pătruns” încă!

Se apropie vârful de seară. Nea Marcu finalizează ultimele manevre programate. Încep să culeg datele de consum din staţiile electrice aflate în autoritatea noastră operativă. Puţin după ora 18.00 sun la Olteniţa Sud şi şeful de tură îmi atrage atenţia că Şantierul Naval, alimentat prin patru linii electrice de 20 kV (SNO 1 ÷ SNO 4), este de ceva timp în depăşire. Îl rog să mai verifice o dată, înregistrez valorile comunicate, le confrunt cu normativul în vigoare şi informez dispecerul. Puterea totală absorbită este cu peste 30% mai mare decăt valoarea aprobată. Nea Marcu nu putea face altceva decât ce era prevăzut în instrucţiuni şi dispune deconectarea a două dintre cele patru linii.

◊◊◊◊

La vremea aia Şantierul Naval era cea mai mare unitate economică din Olteniţa. Avea circa şapte mii de angajaţi, lucra în trei schimburi şi producea o gamă impresionantă de nave: ceamuri pentru transport piatră, şalande, drăgi, remorchere, şlepuri, motonave fluviale de pasageri (Olteniţa, Carpaţi), spărgătoare maritime de ghiaţă (Voinicul, Vitezul), cargouri maritime, barje, împingătoare fluviale ….. Toate navele oficiale (guvernamentale) care navigau pe Dunăre şi pe lacurile interioare (inclusiv pe Snagov) erau construite la Olteniţa. O bună parte din producţie era destinată exportului în U.R.S.S., Albania, Vietnam, Cehoslovacia, Israel sau Norvegia. Vasele dunărene au ajuns până la Cercul Polar.

Să intrerupi în mod conştient alimentarea cu energie electrică a unui astfel de producător, pentru orice minte sănătoasă, era o nebunie. Cum să omori tocmai vaca de la care mulgi lapte? Şi totuşi unii au plănuit în detaliu o astfel de ispravă iar noi nu aveam de ales, trebuia să o punem în practică.

Fapta unui funcţionar sau a altui angajat care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, nu îndeplinea un act ori îl îndeplinea în mod defectuos şi prin aceasta determina o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei organizaţii socialiste sau o pagubă importantă economiei naţionale era prevăzută în Codul penal şi se numea sabotaj.

Cu voie de la partid puteam „să luăm curentul” şi astfel să perturbăm deosebit de grav activitatea unei organizaţii socialiste, fără a aduce atingere securităţii României dar dacă nu aplicam întocmai măsurile stabilite şi asta conducea la o „pană de curent” extinsă, atunci eram anchetaţi pentru producerea unei pagube importante economiei naţionale care, în plus, afecta securitatea statului. Şi nu ne ancheta Procuratura! Exista un organ specializat pe Calea Rahovei!

◊◊◊◊

– Nea Marcu, acum să te ţii!

Fără îndoială (experienţa o dovedea), vor urma reacţii. Conform regulamentelor în vigoare ne subordonăm directorului (sau înlocuitorului acestuia) şi doar el poate da sau anula dispoziţii. Fără o acoperire serioasă, nici acesta nu îndrăzneşte să se amestece. Totul se consemnează în Registrul operativ. Intervine rar, pentru vreo localitate mică în care se desfăşoară un eveniment special sau pentru câte o fermă zootehnică care trebuie să adape animalele. Orice altă solicitare, indiferent de nivelul de la care vine, nu poate fi luată în considerare.

Nu apucăm să ne punem gândurile în ordine şi deja avem un apel pe linia de oraş. Numărul nu era public, îl ştia doar personalul nostru operativ, cadrele Comitetului Judeţean P.C.R. Ilfov, directorii de la principalii consumatori de energie electrică. Trec legătura pe partea mea de centrală şi răspund. Mă prezint ca la carte. De la celălalt capăt al firului se prezintă la fel de politicos şi de regulamentar tovarăşul Ion V. Cristea, zis Taica, directorul Şantierului Naval Olteniţa.

◊◊◊◊

Taica nu era un oarecare. În oraş îl cunoştea toată suflarea. Devenise o legendă locală. Din 1974 conducea foarte eficient o întreprindere mare şi rezultatele erau spectaculoase. Făcea parte dintre aceia în care partidul descoperise sămânţa bunului gospodar. Era membru al C.C. al P.C.R. Putea lega şi dezlega o grămadă de lucruri. S-a pensionat în 1986. Iată-l în câteva fotografii din anii ʼ70:

◊◊◊◊

–  Am rămas fără curent în jumătate de şantier. Ce se întâmplă?

Ştia precis ce se întâmplă dar o lua pe ocolite. O mai păţise şi altă dată. Calm, cu răbdare îi explic fiecare pas care a condus la decizia de a limita prin deconectare puterea absorbită de SNO făcând permanent trimitere la regulamente, instrucţiuni şi normative în vigoare. Nu erau noutăţi pentru domnia sa. M-a ascultat fără să mă întrerupă şi când am terminat, pe ton ferm, fără să sune a dispoziţie, mi-a cerut:

– Te rog să conectezi măcar o linie din cele două!

Nu puteam să o fac chiar dacă aş fi vrut. Nu intra în atribuţiile mele.

– Tovarăşe director, singurul îndreptăţit să decidă şi să dispună conectarea sau deconectarea unui element de reţea este dispecerul. Vă fac imediat legătura.

Era obligatoriu să parcurgem toate etapele procedurale. Nu ştiam cum va reacţiona Taica. În oala acoperită nu intră musca! Îi fac semn colegului, îi transfer legătura dar rămân şi eu pe fir.

Saluturi, prezentări, practic se reia discuţia avută cu mine. Semn că se concentrează asupra convorbirii, nea Marcu îşi spijină capul în palma stângă şi închide ochiul drept. Ascultă atent. Tovarăşul Cristea îşi susţine cauza. Şantierul este blocat, are în lucru comenzi importante, termenul de livrare nu iartă… Culmea e că toată lumea are dreptate!

– Îmi pare rău tovarăşe director, înţeleg foarte bine situaţia în care vă aflaţi dar nu am cum să vă ajut.

◊◊◊◊

Marcu Iosif respecta cu stricteţe toate regulile. Avea experienţa trecerii printr-o anchetă lungă şi dificilă determinată de un accident mortal produs prin electrocutare la… Olteniţa! Nu s-a reţinut nimic în sarcina lui dar i-a ajuns.

◊◊◊◊

– Şi eu ce fac cu două mii de oameni?

Fără să-şi schimbe postura de gânditor, deloc mişcat de soarta celor două mii de oameni, cu siguranţă în glas, Marcu răspunde:

– Vă propun să-i adunaţi pe toţi şi să faceţi un miting pentru pace!

Probabil năucit de răspunsul primit, rămas fără replică, tovarăşul director Cristea, membru al C.C. al P.C.R. a închis imediat telefonul. Eu am încremenit cu receptorul în mână. Cu mare greutate am izbutit să-l aşez la locul lui. Toate convorbirile telefonice şi traficul radio sunt înregistrate automat de un magnetofon specializat, marca Tesla, mare cât un frigider. O singură vorbă dacă scoate Taica, nu mai ajungem acasă! Mă şi vedeam, în preajma Crăciunului, încercând să explic… inexplicabilul. Mai „tăbăcit”, autorul „glumei” nu pare impresionat. Până la efectuarea schimbului de tură am stat cu ochii la uşă.

Convenim totuşi că e bine să-l înştiinţăm pe directorul Nicolae Tetelea. Cum a doua zi nea Marcu este liber, beleaua cade pe mine. Dis de dimineaţă mă prezint „la raport” şi îi relatez directorului întâmplarea. Dă dojenitor din cap, râde şi îmi promite că vorbeşte el cu tovarăşul Ion V. Cristea.

Nu ştiu dacă a făcut-o! Accept însă ideea că, mai înţelept decât Marcu, Taica şi-a zis în sine: „Ăsta ori e prost ori e nebun!” şi nu s-a pus la mintea lui.