Ce să fie cu conacul ăsta alb, scăldat în Soare, și ascuns în fundul unei livezi mari și bătrîne?
… iaca, ce să fie; o Casă – și-anume, o casă ridicată de-un Om: un om harnic, făuritor de fapte, vorbe și lucruri: Arghezi.
Sus, pe dealul Văcăreștilor, înconjurată de trei pogoane de verdeață – aici e Casa asta: Mărțișorul.
Aici a stat Arghezi, aici a scris, aici și-a tipărit cărți, de-aici a vîndut cireșe – și-aici ne-a lăsat, nouă, cum să vedem și azi ce-a voit el să facă.
Aici hodinește și el sub o lespede de piatră; și tot aici și-a găsit, în sfîrșit, tihna veșnică și Mitzura, îngropată lîngă părinții ei.
Aici zace și haimanaua de Zdreanță – cel cu ochii de faianță – despre care-nvață tot piciul din Țara noastră.
E-atîta Liniște aici!
Mărțișorul șade-ntr-un soi de paragină boierească, de domeniu nobiliar scăpătat; în juru-i se cocoață, furîndu-i aerul și lumina, blocuri și vile mari, noi și urîte. Cîți nu rîvnesc la Pămîntul ăsta, care șade obscen de liber într-un oraș în care praful de pe fiecare curea de pămînt se cîntărește-n aur!
La un pas de Mandravela, în capătul unui drumeag înnierbat, găsiți casa și acareturile bătrîne de-acum ale lui Arghezi. Și, dac-ajungeți aici – ca mine – într-o zi senină și călduță, o să urcați tiptil la etaj, și-n odăile-ncălzite de Soare o să miroas-a om care de-abia a plecat, a ieșit pîn-afară.
Arghezi-i aici, prin-prejur; dar noi – proști – îl căutăm doar în vreo carte.
Cel puțin zece scriitori români au fost atât de buni pe plan universal, încât ar fi trebuit să primească premiul Nobel, care se acordă deja din 1901 și a fost împărțit între aproape toate țările Europei, incluzând și vecini de-ai noștri, ca Bulgaria. Caragiale, care a murit în 1912, ar fi fost primul pe lista mea (evident subiectivă). Altfel favoritul meu, și cred al multora, rămâne Tudor Arghezi, schițat fugar în articolul excepțional de deasupra. Este favoritul meu nu numai pentru măiestria lui literară, dar și pentru viața sa, pentru demnitatea cu care a rezistat cât i-a fost uman posibil, până și pentru cireșile pe care pe unele le vindea, dar pe care, și mai multe, chema copiii din vecini să le mănânce. Și nu pot să uit că și el, ca și autorul acestor rînduri, și-a schimbat numele de la naștere, Arghezi fiind pseudonimul său literar. Lui Arghezi i s-au întâmplat toate necazurile posibile, a trebuit să mînânce până și mai multe cireși decât și-ar fi dorit, cred eu, dar cu tot comunismul feroce nimeni nu l-a acuzat vreodată că e un impostor sau că a plagiat. Norocul lui, că nu a apucat România de astăzi.
Tristă și adevărată încheiere!
De Mitzura au scăpat… Au cale liberă sa încerce iar sa fure grădina din spate.,,