frumos Crăciun!

Rar dai de-un Crăciun așa, pe care să-l ții minte! Unii plîng că nu-i ger, că nu-i omăt: dar astfel de Crăciunuri am tot avut, nu-i așa?

Dar cînd, în dimineața Crăciunului, poți să ieși la plimbare-n talie, asta nu-i chiar obișnuit: e de ținut minte.

Nu prea ni-s în obicei plimbările. Mie-mi plac și mă simt bine ieșind din casă atunci cînd restul lumii șade cuminte, în pat ori la televizor: sînt momente așa… mai alese.

Dimineața Crăciunului a adus un cadou grozav omului cuprins de furnicătură-n picior. Bucureștiul era gol, liber, curat și liniștit. Singurii oameni care ieșiseră pe stradă erau – se vedea pe ei, și-am și schimbat vreo două vorbe – străini; turiști, carevasăzică. Mai erau și bicicliști, pe bulevardele goale…

Orașul era numai al nostru: e drept că n-aveam ce face cu el, dar era un cadou dintr-acela care nu se poate refuza.

Doar bisericile erau deschise: și-am intrat în cîteva. Kretzulescu, ticsită de oameni care cîntau frumos; Luterana, pe dinăuntru albă și luminată ca o sală de dentist, unde muzica umplea aerul, și Catedrala Sfîntul Iosif, gătită ca de obicei pentru nașterea Domnului.

Știți ce era cel mai frumos? Ceața care acoperise orașul de dimineață se ridica încet. Intrai într-o biserică pe ceață – și cînd ieșeai vedeai crîmpeie de lumină; mai intrai altundeva, tot așa pe nor – și cînd ieșeai dădeai cu ochii de bunul Soare!

… și deodată, în ziua Crăciunului, Bucureștiul s-a-ncălzit ca prin farmec și s-a-nveselit cum numai el știe s-o facă. Au început să se deschidă ferești, să iasă băbuțe cu pechinezi cu veste tricotate, copiii s-au apucat să zburde, iar turiștii și-au scos aparatele de fotografiat, ca să cuprindă toată splendoarea acestui dar primit de-un oraș care are-atîta nevoie de daruri.