Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VII) Electorală

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II” a editat în 1935 volumul „Bucureşti” al cărui autor este Mircea Damian (14 martie 1899, Izvoru, Romanaţi – 6 iunie 1948, Bucureşti) pe numele său adevărat Constantin Mătuşa, prozator şi gazetar aflat azi în pleiada scriitorilor uitaţi.

Oltean cu dor de ducă, absolventul unei şcoli de învăţători colindă prin mai multe oraşe pentru ca în toamna anului 1928 să ajungă în Bucureşti, după ce două tentative adolescentine de a vizita oraşul pe cont propriu eşuaseră.

“Ani de zile m’am gândit la Bucureşti, cu necaz: mă refuzase de două ori. Îmi era dor de el, şi-l ocoleam totuşi ca pe-o fiară”, scria în 1934.

Gazetar incomod, „cu vână”, sarcastic, „cu o nestăpânită nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a dărâma falsele statui ale vieţii publice” a rămas „în fond un boem şi un visător” îndrăgostit nebuneşte de Bucureşti, deşi acesta îi dăruise cu generozitate „umiliri, înfrângeri, lacrimi de ciudă şi de neputinţă”.

„De câte ori n’am îngenunchiat la picioarele Bucureştilor, ca la picioarele unei femei; de câte ori n’am ameninţat Oraşul cu pumnii şi cu părăsirea definitivă, aşa cum ameninţi o femeie pe care nu poţi s’o părăseşti, cu care nu poţi trăi şi pe care nu poţi s’o omori. Dar de plecat, n’am plecat niciodată. Am trăit rând pe rând toamnele Bucureştilor şi iernile, şi primăverile şi verile. Mereu.

Şi am crezut mereu în cucerirea definitivă, am crezut în ceasul când mă voi uita peste el, aşa cum se uita el peste fruntea mea chinuită, peste stomacul meu gol, peste sufletul meu trudit…

Iubesc Bucureştii ca pe-o amantă şi ca pe-un copil: cu pasiune, cu violenţă şi cu duioşie. La sânul lui am trăit toate visurile, toate înfrâgerile, toate biruinţele. Mărturisesc fără modestie, plăcerea pe care o simt când îi aud aplauzele şi când îi văd ochii aţintiţi în ochii mei. Atunci mă gândesc cu emoţie la pâinea cu măsline dela poliţie, şi la toate nopţile pe care le-am petrecut flămând şi uitându-mă la cer, în grădinile lui.

Şi-l iubesc mai mult, îl iubesc mai violent, îl iubesc mai duios…

Iată dece m’am hotărât să-i scriu viaţa. Şi cred că va fi o viaţă mai mult veselă, pentrucă în Bucureşti şi suferinţa este câteodată veselă. Acesta e unul din marile lui merite: ştie să fie vesel, şi poate să se entusiasmeze…”

A scris viaţa oraşului într-o carte care „poate fi începută şi dela coadă, şi dela trei sferturi, şi dela început”, cam „anapoda” aşa „cum se umblă în Bucureşti.”

Scormonind ungherele cele mai ascunse nu putea lăsa deoparte un eveniment important dintre multele care răvăşeau cetatea lui Bucur: alegerile. Şi iată mărturia lui Mircea Damian:

„Bine’nţeles că oamenii dela mahala fac politică. Mai mult: au idei politice! Şi sunt foarte entusiasmaţi: îşi lasă treaba şi se duc la vot, şi sunt gata ori de câte ori „omul” lor vrea „să aranjeze o mică manifestaţie”. Se strânge o ceată mare de alegători cât ai bate din palme, ridică pe „şef” în sus şi îl aşează pe umeri şi strigă „Ura!” de nu se mai aude sgomotul tramvaielor …

„Şeful”, care de cele mai multe ori este un consilier comunal oarecare sau un şef de secţie, ţine următorul discurs:

– Fraţilor! Trăiască partidul nostru… Hoţii la puşcărie, băă!…

Iar oamenii:

– Bravo, şefule… Ura!… Ura!…

Când trec prin dreptul clubului partidului advers, răsucesc bastoanele în aer, se uită cu duşmănie într’acolo, şi răcnesc:

– Huo!…

Apoi li se dă câte un pol şi câte o pâine, sau nu li se dă nimic,… şi oamenii se întorc acasă.

„Şeful” s’abate pe la o gazetă unde cunoaşte bine pe un reporter:

– Ştii, câteva rânduri… Şi poza, dacă se poate…

Apoi, dă fuga la mai marii lui:

– Aţi văzut ce manifestaţie? Aţi văzut ce scriu gazetele?… Tot sectorul e cu noi… Au luat parte 5000 de inşi…

Şi oamenii aşteaptă mereu, aşteaptă cu entusiasm să le facă trotuare la poartă, şi să le instaleze lumina electrică… Din când în când, publică la gazetă câte-o rugăminte, care sună aşa: (citez)

„Cetăţenii din Sectorul Galben roagă pe domnul primar să se informeze asupra mizeriei în care se află Strada Sf. Nicolae din cartierul Tei.

Când vin ploile nu mai poate nimeni părăsi casa, iar după ce se scurge apa rămân gropi cu nomol şi broaşte care dau concerte în fiecare seară, în apa verde pe care mai mişună şi ţânţarii. Cetăţenii nu se pot aproviziona cu lemne şi cu zarzavaturi, pentrucă pe această stradă nu intră căruţe.

Acum când au început căldurile, cetăţeanul trebue să stea tot timpul în casă din cauza mirosului urît emanat de acest nomol.”

◊◊◊◊

Au trecut de atunci fix optzeci şi unu de ani. Între timp lumea a evoluat, au fost descoperite leacuri pentru boli considerate incurabile, a apărut televiziunea, au fost inventate dispozitivele semiconductoare şi calculatorul electronic, omul a păşit pe Lună… câte alte minuni! Mahalagii moderni au rămas însă statornici în tradiţia electorală, adaptată, ce-i drept, mijloacelor, metodelor şi nevoilor actuale. În rest, nimic!

Post Scriptum: Un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă! Este complice! – George Orwell