la geam

… am îmbătrînit.

Nu mă-ncîntă neaua groasă, copacii cu ramurile îngreunate; nici troienele nesfîrșite ale lui Alecsandri…

Îmi place să mă uit pe geam – afară, și să văd alb și curat; apoi mă uit mai bine și văd zloată, gheață, șleauri… guturai…

Se cheamă c-am îmbătrînit, pesemne. Îmi place s-am picioarele calde, caloriferul să fie-ncins: asta mai zic și eu iarnă!

Mă duc cu gîndul la bunicu-meu; avusese o tinerețe săracă, grea; ajuns la pensie avea tabieturi de iarnă: își prăjea pîinea pe sobă cu dichis și-o ungea cu untură; își punea lapte cald într-un castron, și-năuntru muia dumicați de franzelă albă – obicei pe care cine știe pe la ce boier îl întîlnise…

Și – bătrînul – stătea cu soba-n brațe, strîns, strîns, strîns…

Iar în zilele-n care Soarele cel bun ieșea să ne-ncălzească, se punea, învelit în cojoc, pe-o bancă la loc ferit de vînt și stătea nemișcat…

La el mă gîndeam într-o dup-amiază geroasă, dar luminoasă, în care mă tolănisem pe canapea în sufrageria inundată de Soare: îl înțelegeam!

Nu-i nici Ziua Unirii și deja mi s-a luat de Iarnă. Noroc că – aproape fără să-ți dai seama – de azi pe mîine, ziua crește… crește…: of, tare mai încet crește!