scris de C. D. Mocanu
Bucureşti, Bucureşti!
Aşi vrea să-ţi spun că te iubesc, aşa cum se spune unei femei; aşi vrea să-ţi spun că îmi eşti drag, aşa cum îmi este drag propriul meu copil; aşi vrea să ştii că-mi este dor de tine, aşa cum îmi este dor de primăvară, aşa cum îmi este dor de tren când îmi vine să plec undeva, să plec oriunde, dar să plec; aşi vrea să ştii că te iubesc aşa cum iubesc un răsărit de soare peste lanurile de grâu, în Mai, cum iubesc câinele meu legat de furca pătulului în satul ăsta oltenesc, cu băutură multă şi cu oameni năcăjiţi …
Bucureşti, Bucureşti!
Când plec de lângă tine, când plec din tine, pentru o zi sau pentru o lună, mă uit înapoi pe fereastra vagonului, mă uit îndărăt mereu să-ţi văd turnurile şi luminile, şi-ţi fac semne cu batista şi cu mâna. Şi întotdeauna simt un gol în mine, un pustiu, o lipsă pe care nu o poate umple nimic, o lipsă adâncă şi mare şi grea …
Bucureşti, Bucureşti!
Departe de tine, mă simt ca un îndrăgostit departe de iubita lui, ca o mamă departe de copilul ei, şi aşi vrea să-ţi trimit ilustrate cu salutări, aşi vrea să-ţi scriu epistole duioase şi lungi, să-ţi spun că nu te-am uitat şi să te rog să nu mă uiţi, şi să m’aştepţi.
Iar când e să plec îndărăt, mă pregătesc două zile, sunt nerăbdător şi am emoţii. Şi te visez noaptea. Şi când îţi zăresc de departe luminile şi turnurile şi vârfurile, îmi bate inima. În Gara de Nord mă uit peste tot, mă uit la trenuri şi peste peroane, mă uit la pasageri şi la hamali, mă uit în lături şi în sus, zâmbind ca un fericit şi ca un idiot, şi mă simt aşa ca după o iertare, mă simt întreg şi limpezit şi acasă …
Bucureşti, Bucureşti!
Te iubesc dela o margine la alta, iubesc Cişmigiul, cu lacul, cu copiii şi cu îndrăgostiţii, iubesc Cişmigiul ca pe o mamă, fiindcă la umbra lui m’am adăpostit prima dată, el mi-a cunoscut cel dintâi durerile şi ambiţiile, aci am răbdat prima foame mare, d’aci am ameninţat cerul cu pumnii şi te-am ameninţat pe tine, Bucureşti…
Îi voi dezamăgi pe cei care au fost, măcar pentru o clipă, străfulgeraţi de gândul că eu aş putea fi autorul acestui text. Deşi iubesc cu patimă Bucureştiul, oraşul ăsta chinuit, nu sunt capabil să-mi pun sentimentele în slove.
A făcut-o însă Mircea Damian (14 martie 1899, Izvoru, Romanaţi – 6 iunie 1948, Bucureşti) pe numele său adevărat Constantin Mătuşa, prozator şi gazetar aflat azi în pleiada scriitorilor uitaţi.
Oltean cu dor de ducă, absolvent al unei şcoli de învăţători a colindat prin mai multe oraşe pentru ca în toamna anului 1928 să se aşeze pentru totdeauna în Bucureşti, după ce două tentative adolescentine de a vizita oraşul pe cont propriu eşuaseră.
„Cred că sunt vreo douăzeci de ani de când am venit prima oară la Bucureşti. Eram în clasa I-a a liceului din Slatina, şi fugisem dela şcoală. Nici azi nu ştiu precis dacă eram în conflict cu şcoala sau cu familia, şi nu ştiu măcar dacă am fugit pentrucă-mi era dor să fug …
Mare lucru n’am văzut atunci din Bucureşti: m’au prins chiar în gară şi m’au dus la poliţie, unde am fost închis într’o cameră foarte mare şi destul de populată. M’au ţinut aci trei zile pe pâine şi măsline, apoi m’au trimis cu un jandarm «la urmă».
Peste un an sau peste doi, iar am fugit şi iar m’au prins. Tot în gară. Şi iar m’au închis. Tot în camera aceea imensă, cu ferestrele sus şi zăbrelite, cu minori care jucau «ţintar» şi care se înjurau de mamă. Iar peste trei zile, un jandarm cu carabină şi mustăţi, m’a condus îndărăt la şcoală. După cât mi-aduc aminte, nu s’a bucurat niciun profesor văzându-mă… Şi nici eu…
Ani de zile m’am gândit la Bucureşti, cu necaz: mă refuzase de două ori. Îmi era dor de el, şi-l ocoleam totuşi ca pe-o fiară. Tocmai în 1928, toamna, după o lungă călătorie cu trenul, bine înţeles de contrabandă, am coborât în gara de nord, emoţionat şi flămând şi rupt.
N’am luat tramvaiul, pentrucă n’aveam cu ce plăti. Am luat urma lui, pe jos. Seara, am ajuns în Cişmigiu. Lume multă, muzică, toamnă, miros de mititei. Am căzut pe trunchiul unui copac (pe care azi se odihnesc şomerii şi haimanalele), cu nările dilatate şi cu toamna în priviri. Iar peste câteva minute, am pornit în căutarea unui loc mai dosit, ca să mă culc. L-am găsit unde este astăzi terenul amenajat pentru copii. M’am lungit pe iarbă şi m’am uitat multă vreme la cer: era foarte senin şi foarte sus şi cu stele. Niciun gând n’aveam, şi niciun vis …
Asta a fost prima noapte pe care am petrecut-o în Bucureşti, liber.
Toată luna Septembrie şi jumătate din Octombrie, am mâncat struguri şi prune cu pâine, şi am dormit, prin rotaţie: în Cişmigiu, în parcul Carol, în grădina Icoanei şi în parcul Ioanid. Era o toamnă blândă şi bucureşteană şi senină, cum aveam să mai văd peste câţiva ani la Văcăreşti, prin fereastra celulei.”
Gazetar incomod, „cu vână”, sarcastic, „cu o nestăpânită nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a dărâma falsele statui ale vieţii publice” a rămas „în fond un boem şi un visător” îndrăgostit nebuneşte de Bucureşti, deşi acesta îi dăruise cu generozitate „umiliri, înfrângeri, lacrimi de ciudă şi de neputinţă”.
„Multe zile trebuia să mai rabd de foame; multe nopţi înzăpezite şi friguroase trebuia să-mi suflu în degete ca să le pot încleşta pe condei; multe străzi trebuia să bat cu pingelele rupte şi în talie, pe viscol. Câte umiliri, câte înfrângeri, câte lacrimi de ciudă şi de neputinţă. De câte ori n’am îngenunchiat la picioarele Bucureştilor, ca la picioarele unei femei; de câte ori n’am ameninţat Oraşul cu pumnii şi cu părăsirea definitivă, aşa cum ameninţi o femeie pe care nu poţi s-o părăseşti, cu care nu poţi trăi şi pe care nu poţi s’o omori. Dar de plecat, n’am plecat niciodată. Am trăit rând pe rând toamnele Bucureştilor şi iernile, şi primăverile şi verile. Mereu.
Iubesc Bucureştii ca pe-o amantă şi ca pe-un copil: cu pasiune, cu violenţă şi cu duioşie. La sânul lui am trăit toate visurile, toate înfrâgerile, toate biruinţele. Mărturisesc fără modestie, plăcerea pe care o simt când îi aud aplauzele şi când îi văd ochii aţintiţi în ochii mei. Atunci mă gândesc cu emoţie la pâinea cu măsline dela poliţie, şi la toate nopţile pe care le-am petrecut flămând şi uitându-mă la cer, în grădinile lui.
Şi-l iubesc mai mult, îl iubesc mai violent, îl iubesc mai duios …
Iată dece m’am hotărât să-i scriu viaţa. Şi cred că va fi o viaţă mai mult veselă, pentrucă în Bucureşti şi suferinţa este câteodată veselă. Acesta e unul din marile lui merite: ştie să fie vesel, şi poate să se entusiasmeze …”
A scris viaţa oraşului în volumul „Bucureşti”, editat de Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II” în 1935, carte care „poate fi începută şi dela coadă, şi dela trei sferturi, şi dela început”, cam „anapoda” aşa „cum se umblă în Bucureşti.”
Pare consistent si razvratit, pentru unul ca mine fara abilitati in materie. M-am documentat pe net si m-am gandit ca poate fi considerat un fel de Cristoiu al epocii sale, mai mereu, probabil, pe contrasens (vezi luari de pozitie ironice la adresa maresalului Antonescu, unui print regent aproape vitezoman etc.), desigur cu cuvintele si in realitatile acelui timp. Cu multumiri!
@Cornel S.
Aţi intuit bine! A fost condamnat şi a executat pedeapsa la Văcăreşti, pentru crima de lezmajestate.
E foarte puţin cunoscut. Mare păcat!