despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Când şi cum m-am prins (IV)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele despre evenimentele la care am fost martor, verificate, confirmate şi completate cu documente.

„Ţinînd seama de dificultăţile deosebite în asigurarea economiei naţionale cu energie electrică datorită secetei prelungite şi a unor grave deficienţe în funcţionarea centralelor electrice pe cărbune, în scopul funcţionării normale a Sistemului energetic naţional, în baza prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România,

Preşedintele Republicii Socialiste România decretează:

ART. 1
Pe data prezentului decret, în mod excepţional, se instituie în unităţile din Sistemul energetic naţional starea de necesitate şi se aplică regimul de lucru militarizat ….

ART. 4
În conducerea marilor unităţi producătoare de energie electrică pe cărbune şi a centralelor prevăzute în anexa*) la prezentul decret se numeşte şi un comandant militar.
Comandantul militar participă cu drepturi depline la intreaga activitate a consiliului oamenilor muncii şi răspunde, împreună cu acesta, de realizarea programelor şi a măsurilor necesare pentru buna funcţionare a unităţii.
În subordinea comandantului militar se constituie un grup de cadre militare stabilit de Ministerul Apărării Naţionale.
Comandantul militar răspunde, împreună cu directorul unităţii, de respectarea strictă a normelor tehnice de exploatare şi întreţinere a instalaţiilor, a regulilor de ordine şi disciplină la locurile de muncă, în scopul asigurării bunei funcţionări a utilajelor şi instalaţiilor şi pentru prevenirea oricăror întreruperi în alimentarea cu energie electrică …

ART. 7
Nerespectarea dispoziţiilor prezentului decret cu privire la regimul de lucru militarizat atrage, potrivit legii, răspunderea disciplinară, materială, contravenţională sau penală, dupã caz.

*) Anexa se comunică instituţiilor interesate.”

Acestea sunt principalele dispoziţii ale „Decretului Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985 (publicat în Buletinul Oficial Nr. 50 din 18 octombrie 1985) privind instituirea stării de necesitate şi a regimului militarizat în unităţile Sistemului Energetic Naţional”.

Centrala Industrială de Reţele Electrice, cuprinsă în Anexa comunicată „instituţiilor interesate”, a primit astfel o misiune importantă, ingrată, foarte dificilă şi chinuitoare în cadrul mecanismului aberant pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „bine” povăţuit de sfetnicii lui, îl imaginase pentru depăşirea „dificultăţilor deosebite în asigurarea economiei naţionale cu energie electrică”. L-a binecuvântat punându-şi semnătura pe un decret jignitor pentru profesioniştii sistemului electroenergetic naţional.

Conducerea a fost dublată de un comandant militar „cu drepturi depline” şi de o grupă de ofiţeri. Supravegheau şi controlau întreaga activitate care de acum se reducea la o singură „misiune”: Limitarea prin orice mijloace a consumului de energie electrică şi încadrarea acestuia în posibilităţile de producţie ale centralelor pentru a asigura astfel „funcţionarea normală a Sistemului Energetic Naţional”.

◊◊◊◊

Curând românii aveau să constate că pe lângă curentul electric continuu şi cel alternativ există un nou tip de curent – curentul electric întrerupt – întrerupt continuu sau întrerupt altenativ!

În cele din urmă, oamenii reţelelor electrice şi-au îndeplinit parţial misiunea. Cu sacrificii, cheltuieli şi pierderi uriaşe au asigurat, la limita catastrofei, funcţionarea S.E.N. Dar nu a fost una normală!

◊◊◊◊

Vineri, 18 octombrie 1985 comandantul militar, să-i spunem colonel-inginer Ghimpe, s-a prezentat la noul său loc de muncă. Îl însoţeau alţi patru tineri ofiţeri, toţi ingineri dar cu grade inferioare; locotenent sau locotenent major. Începea şi pentru noi şi pentru ei, o etapă foarte dificilă, o experienţă profesională şi de viaţă irepetabilă.

Foarte repede, tovarăşul colonel a dat milităria jos din pod impunând reguli cazone care vizau ordinea şi disciplina. Până aici nu a fost nimic surprinzător sau deranjant. Eram obişnuţi, prin natura domeniului de activitate, cu reguli stricte, foarte clare şi pe care le respectam fără ezitare. Celelalte cadre de conducere, oameni ajunşi în poziţii de decizie după ce parcurseseră temeinic toate etapele ascensiunii profesionale, i-au prezentat cu explicaţii detaliate cum stau lucrurile în sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice dându-i de înţeles că nu sunt necesare reguli noi, poate doar un control mai viguros menit să descurajeze eventualele tentaţii de a le încălca pe cele existente. Nu au fost suficient de convingători. Au fost însă înţelepţi şi l-au lăsat să-şi facă numărul.

Atunci m-am prins că esenţa misiunii pe care comandantul militar o primise era instaurarea ordinii şi disciplinei, lipsa acestora fiind identificată ca principala cauză a „dificultăţilor deosebite” care afectau asigurarea economiei naţionale cu energie electrică”. Periculoasă amăgire!

◊◊◊◊

După vreo trei ani, când se învechise ciurul, într-o seară blândă de septembrie marcam cum se cuvine rezultatele unei consfătuiri de lucru abea încheiate la care participase şi comandantul militar. Mâncarea savuroasă, pălinca de pere şi vinul alb de Lechinţa au dezlegat limbile făcându-i pe meseni un pic mai fraţi. Atunci colonelul Ghimpe ne-a mărturisit că la primirea misiunii sale în economia naţională fusese atenţionat că va avea de-a face cu o „trupă” indisciplinată şi insubordonată. A constatat însă cu surprindere că are sub comandă un corp de profesionişti adevăraţi, responsabili, ordonaţi, corecţi şi dedicaţi muncii lor.

◊◊◊◊

Şi totuşi! În lupta cu uscăturile milităria a înregistrat şi câteva victorii pe care regimul civil nu a fost capabil să le obţină.

Îmi amintesc de şeful Biroului administrativ din C.I.R.E., un mârlan analfabet, fără o calificare definită care învârtea tot felul de afaceri, cădea mereu în picioare şi manifesta o suverană lipsă de consideraţie faţă de ceilalţi. Pentru el toţi erau „Ce mare lucru! Nişte ingi pinci acolo!” dispreţuind astfel cu voluptate calificarea de inginer principal sau specialist a celor care îl onorau fiindu-i colegi. La puţin timp după militarizare, „năzdrăvăniile” mândrului şef de birou au ajuns şi la urechile ofiţerilor. Nu le-a fost greu să-l prindă în fapt şi să-l dea în vileag. Ca urmare, până la pensionare a ocupat un post corespunzător studiilor şi calificării – portar la Întreprinderea de Confecţii Metalice şi Prefabricate – I.C.M.P., unitate de producţie aflată în subordinea C.I.R.E.

O altă „victimă” a disciplinei militare a fost şeful Centrului de Distribuţie a Energiei Electrice – C.D.E.E. Bolintin aparţinând de I.R.E. Giurgiu. Pe acesta îl cunoşteam de câţiva ani şi ştiam de „aptitudinile” lui financiar-profesionale care îl puteau duce direct la puşcărie. Cu ocazia unui control pe care, împreună cu colegul meu V.F., l-am făcut la I.R.E. Giurgiu am vizitat şi centrul Bolintin. Mizerie, lipsă de interes, indisciplină, dezordine, abateri grave de la normele de securitate a muncii, câte altele, ca acolo nu am găsit nicăieri. Văzusem până atunci multe unităţi similare. În raportul de control, am propus destituirea şefului de centru şi trecerea acestuia într-o funcţie de execuţie în care să nu aibă relaţii de serviciu cu consumatorii. Însă „îngerul lui păzitor”, cuibărit undeva la Judeţeana de Partid, şi-a întins aripa protectoare. S-a ales doar cu o diminuare a salariului pe timp de trei luni. Banii pierduţi i-a recuperat într-o oră racordând cu mâna lui un consumator fraudulos!

Nu mult după aceea a apărut „diavolul în uniformă”! În faţa ăstuia îngerul şi-a strâns înfrigurat aripile. Tot ce constataserăm noi în timpul controlului dar şi ce ştiam eu despre activităţile financiare ale protejatului, a ajuns la comandantul militar printr-o scrisoare semnată de câţiva dintre subordonaţii care se săturaseră de coţcăriile şefului. Ce nu aflaseră încă bolintinenii era că „diavolul kaki” se arăta neanunţat şi la ore nepotrivite; dimineaţa în zori, seara târziu, noaptea. S-a întâmplat să ajungă la ei într-o seară taman când şeful şi câţiva dintre acoliţii lui puseseră, în clădirea centrului, de un chef cu de toate, inclusiv lăutari.

Le-a stricat distracţia dar şi viaţa. Tuturor li s-a desfăcut contractul de muncă. Verificarea temeinică a tehnologiei care producea bani pentru buzunarul şefului, în detrimentul celui al statului, a condus la deschiderea unui dosar penal.

Colonelul Ghimpe şi ofiţerii din grupa militară au înţeles repede că nu actele izolate de indisciplină sau găinăriile comise de câţiva nărăviţi se aflau la originea problemelor grave pe care sistemul electroenergetic le avea.  Au fost astfel obligaţi să acorde mai multă atenţie misiunii de a limita prin orice mijloace consumul de energie electrică, una complicată, complexă şi plină de capcane. Dar ei nu se pricepeau!

Specialiştii erau civili, ştiau al dracului de bine ce au de făcut, se confruntau de patru – cinci ani cu această problemă, promovaseră deja mai multe  măsuri organizatorice şi tehnice care să le uşureze munca şi nu erau dispuşi să accepte, fără o analiză temeinică, fanteziile primilor veniţi. Tensiunea plutea în aer şi nu a trecut mult până la apariţia primelor conflicte. Când una dintre părţi foloseşte ca argumente pentru tranşarea unor controverse – schimbarea din funcţie, ordinul de mobilizare şi transferare la „batalioanele de pedeapsă” Turceni sau Rovinari, tribunalul militar – situaţia devine periculoasă. Dacă la astea adăugăm şi armele neconvenţionale cu care colonelul Ghimpe trăgea din toate poziţiile – arbitrariul, defăimarea şi îndepărtarea adversarilor, incompetenţa, nepotismul – atunci chiar nu mai era de glumă.

La nivel administrativ şi organizatoric comandantul militar ne-a fost de un real folos. A sesizat   necesitatea şi utilitatea unor măsuri pe care, din cauza centralismului birocratic, noi nu reuşisem să le transpunem în practică. Haina militară avea putere de penetraţie mai mare decât modestele noastre haine civile.

Iarna 1988 – 1989 a fost însoţită de înrăutăţirea accentuată a situaţiei energetice. În seara zilei de 9 noiembrie 1988 frecvenţa a scăzut până la valoarea record de 46,54 Hz. Consumul de energie electrică depăşise atât de mult producţia încât sistemul electroenergetic s-a aflat la un pas de colaps. Doar bunul Dumnezeu şi eforturile admirabile ale profesioniştilor implicaţi au făcut ca o nouă pacoste să-i ocolească pe români şi aşa greu încercaţi.

Omul Ghimpe s-a speriat rău (avea şi de ce!) iar colonelul Ghimpe a reacţionat în mod reflex ordonând ca în fiecare judeţ să se deplaseze un delegat al centralei industriale, reprezentant al comandantului militar care să supravegheze şi să controleze activitatea de limitare a consumului de energie electrică. Măsură pripită, nejustificată şi absurdă. Directorii, inginerii şefi, toţi ceilalţi ştiau foarte bine ce au de făcut, cunoşteau consumatorii, specificul acestora şi consecinţele întreruperii alimentării lor cu energie electrică, particularităţile şi priorităţile zonei lor de activitate. Dar peste toate, erau responsabili şi nu îşi riscau libertatea punând în pericol stabilitatea sistemului electroenergetic local, zonal sau naţional. Asta însă o înţelegeau doar  civilii. În acest fel, până la noi ordine, patruzeci şi unu de ingineri bine pregătiţi şi bine plătiţi şi-au lăsat de izbelişte sarcinile curente de serviciu şi familiile plecând pe tot cuprinsul patriei ca să facă… nimic.

Eu am fost desemnat „deputat” de Deva. Din noiembrie 1988 până spre sfârşitul lui ianuarie 1989 am făcut naveta spre frumosul oraş hunedorean. Plecam duminică seara şi reveneam în Bucureşti sâmbătă dimineaţa.

Colaboram cu o echipă de conducere minunată şi cu mare experienţă. Ion Haţegan, cu al cărui fiu fusesem coleg de facultate, era director din 1971 după ce din 1964 ocupase funcţia de inginer şef . Ajutorul lui, inginerul şef Cornel Mârza gestiona funcţia din 1973. Şi pe oamenii ăştia eu trebuia să-i supraveghez şi să-i controlez dacă îşi fac datoria! Ne-am pus repede de acord asupra modului în care vom colabora şi lucrurile au mers bine, fără poticneli sau incidente.

Pentru ce aveam noi de făcut exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Pentru a evita eventualele neplăceri şi pentru a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre misiunea nostră şi despre ordinele pe care le primisem. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis dar izolat nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea? Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!

Am convenit totuşi un program suportabil de întreruperi, diferit de cel oficial şi care nu avea girul şefilor noştri. La despărţire ne-a promis că, dacă va fi cazul, va interveni pentru a ne apăra. Nu a fost cazul!

◊◊◊◊

Pe drumul de întoarcere spre Deva, în maşină, surprins dar şi impresionat de prestaţia prim- secretarului, comentam cu directorul Haţegan cele discutate stabilind modul în care vom acţiona în continuare. Ne întrebam puţin îngrijoraţi dacă nu cumva în birou s-au aflat şi urechile altora căci se obişnuia şi atunci. Astăzi sunt sigur că primaşul Petroşaniului nu era monitorizat. Altfel, pentru cele rostite acolo n-am mai fi părăsit nestingheriţi Valea Jiului.

◊◊◊◊

După 15 ianuarie 1989 am fost chemaţi în „cazarmă”. Nu am apucat bine să mă reintegrez şi fără preaviz am fost trimes la Târgu Jiu. Cineva fusese informat că acolo consumul nu este prea bine „stăpânit”. Şi aşa, cu arme şi bagaje, am debarcat într-o după amiază, spre seară, în oraşul lui Brâncuşi. Cum nu mă aştepta nimeni, am mers direct la hotelul Gorj, cel mai mare hotel al oraşului, unde aveam o rezervare. De obicei colegii şi gazdele noastre ne aşteptau la gară sau la aeroport. Tot ei se îngrijeau să avem casă şi masă în condiţii civilizate. La Târgu Jiu eram pe cont propriu. Cu directorul, un tip cam ciufut, mă confruntasem cândva pe teme profesionale. A ieşit cam zmotocit! Avea însă o bună ţinere de minte!

Ajuns în hol mi-a atras atenţia recepţionera care era îmbrăcată cu cojocul şi purta căciulă de blană.

N-am dat mare importanţă, îmi era foame, am lăsat bagajul în cameră şi am coborât la restaurant. Mă aşez comod la o masă, apare chelnerul şi fără a-l lăsa să deschidă gura întreb:

– Ce aveţi de mâncare? Îmi răspunde uitându-se în zare:

– Salată orientală!

– Faci mişto de mine? Se apleacă pentru a auzi doar eu şi spune:

– Să fiu al dracuʼ dacă avem altceva! Doar salată orientală.

Se întunecase, nu cunoşteam prea bine oraşul, în plus îmi scăpărau ochii de foame. Şi pentru a mă ajuta, chelnerul continuă:

– Aici în apropiere este o patiserie. Au plăcintă bună!

Dacă de foame, coteiul boieresc a mâncat mere pădureţe, atunci puteam mânca şi eu plăcintă.  Ajung repede la patiseria lăudată. Plin de speranţă, cu foamea în gât, identific oferta aşa din ochi, fără să mai citesc etichetele. Plăcintă cu brânză şi plăcintă cu carne. Cu convingerea că o voi mînca şi pe a doua, cer o porţie de plăcintă cu carne.

– Nu avem! Rămas fără grai, îi arăt vânzătoarei râvnita plăcintă.

– Nu-i cu carne, e cu mere!

Şi uite aşa în seara aia m-am hrănit cu plăcintă cu brânză. N-a mai contat cât de bună! Însoţită de o bere ar fi mers. Dar de unde?

Mai liniştit mă îndrept spre hotel gândindu-mă cu plăcere la un duş fierbinte şi la un somn bun. Urma să am o zi grea, într-un mediu neprietenos.

În cameră, doar pentru a-mi asigura un zgotot de fond, pornesc televizorul. Din obişnuinţă pun mâna pe calorifer. Era dezmorţit şi am presupus că în curând se va încălzi suficient. Pregătindu-mă de duş am dat drumul apei calde pentru a-i verifica temperatura. Nu curgea nimic, nici măcar aer. Sun la recepţie şi întreb ce se întâmplă. În stilul tradiţional oltenesc mi s-a dat de înţeles că apă caldă nu prea este. Precaut, mi-am pus echipamentul de dormit utilizat în deplasare – trening, căciulă tricotată, ciorapi de lână – şi m-am culcuşit sub pătură.

Reuşesc să dorm vreo trei ore. Spre miezul nopţii m-am trezit tremurând de frig, cu ochii spre calorifer.  Era rece ca un bloc de gheaţă. Căldura se terminase demult. Tentativa de a-mi continua somnul a eşuat. Nu a fost chip deşi am folosit toate păturile disponibile în cameră.

Atunci m-am prins de ce recepţionera  purta cojoc şi căciulă de blană.

M-am îmbrăcat, mi-am pus ghetele îmblănite şi tot restul nopţii am patrulat prin cameră. Pe la 5.30, chiaun de frig şi de nesomn cobor la recepţie încercâd să aflu unde pot bea ceva fierbinte – ceai, lapte cafea, … orice. Recepţionerul, uşor buimac, se uită la ceas şi-mi spune:

– La ora asta nu aveţi unde. Încercaţi la Piaţă. Este acolo un restaurant cu autoservire. Poate mai prindeţi ceva!

Bâjbâind puţin am ajuns la piaţă şi am găsit autoservirea. Aici vreo zece matinali înfometaţi stăteau cuminţi la coadă pentru a-şi procura micul dejun – o cană mare din inox (pentru supă/ciorbă) cu lapte colorat în cafeniu şi un sfert de pâine neagră. După o scurtă aşteptare, mi-a venit rândul şi am prins… ultima porţie! Mană cerească! Refuz pâinea. Păstrez doar preţiosul lichid fierbinte.

Întremat şi decis să abandonez misiunea m-am prezentat la I.R.E. Tg. Jiu. Am participat la raportul (teleconferinţa) de dimineaţă, mi-am anunţat intenţia de a pleca, am luat semnătură şi ştampilă pe ordinul de deplasare şi la prânz eram în trenul de Bucureşti.

După o întrevedere explicativă, cam „înţepată”, avută cu colonelul Ghimpe, rezultatul îndrăznelii mele a fost exluderea de pe lista celor care primeau misiuni legate de limitarea consumului, adică o imensă pagubă-n ciuperci dar şi o nouă crestătură pe răbojul actelor de nesupunere.

Atunci m-am prins că mi se pregăteşte ceva!

Nota Bene: Când şi cum m-am prins (I), Când şi cum m-am prins (II), Când şi cum m-am prins (III)

9 comments to Când şi cum m-am prins (IV)

  • Filip

    Mi-este un pic dificil să înțeleg politica regimului în anii 80, după criza datoriilor. În 1981 existau două alternative: FMI sau ajutor de la CAER/URSS, presupun că tot în schimbul unor schimbări în economie. E corect?
    Iar România a ales FMI pentru a evita dependența de URSS, dar nu a fost dispusă să introducă reformele structurale cerute, așa că a băgat super-austeritate. I-a fost teamă să intre în default ca să nu fie abandonată de Vest în cazul unui intervenții sovietice?
    Dar ghinion, la final Occidentul tot i-a dat cu flit cu retragerea clauzei, iar la Târgoviște rezultatul a fost nefavorabil.

  • Ando

    Deplasările prin ţară -după 1985- deveniseră un calvar…Mă iau fiorii când îmi aduc aminte.

    Tot atunci, la şedinţa CC al PCR, l-au demis pe ministrul energiei electrice şi pe Ioan Avram care era vice-prim ministru al guvernului răspunzător de sectorul energiei electrice.

  • C.D.Mocanu

    @Filip:
    Eu nici azi nu înţeleg pe deplin politica economică a acelor ani deşi am trăit-o şi aceasta a afectat direct, nu totdeauna benefic, domeniul meu de activitate. Pe lângă variantele FMI sau CAER/URSS exista şi varianta „Prin noi înşine” la care „marele cârmaci” începuse să recurgă. Nimic pe lumea asta nu este gratis, totul se plăteşte! Rămâne deci o problemă de preţ. Cred că o ştia şi Ceauşescu aşa cum o ştiam şi eu. La începutul anului 1990, Banca Mondială avea să-mi confirme, în mod brutal, convingerea. Voi povesti întâmplarea într-un viitor episod.
    Ceea ce ştiu sigur este că:
    a) Parte din fondurile FMI au fost folosite pentru dezvoltarea sistemului energetic.
    b) În condiţiile de atunci, CAER ne-a fost de un real folos.
    c) Relaţiile cu URSS în domeniul tehnic – tehnologic şi economic ne-a scos de multe ori din mare încurcătură. Vestul ţinea sub embargo multe din informaţiile tehnice care ne permiteau să facem paşi înainte.
    d) Plata datoriilor cu orice preţ a fost o greşeală şi consecinţele i-au chinuit pe români.
    e) Ceauşescu era un primitiv. Nici măcar nu era inteligent. Reacţiona instinctiv şi nu ţinea cont de opiniile specialiştilor care îl informau corect şi îi propuneau măsuri raţionale. Voi evoca astfel de lucruri pe care le ştiam „pe surse”. Între timp am intrat în posesia documentelor declasificate care confirmă în totalitate „gura lumii”.
    @Ando:
    Se întâmpla la data de 29 martie 1985. Ion Dincă devenea prim viceprim ministru responsabil cu energia electrică!!!!!
    La M.E.E. a fost numit Nicolae Buşui. Nu a rezistat mult. Pălăria era prea mare! În final, în 1986, ministru al energiei electrice a ajuns Ioan Avram.

  • Alex

    C.D Mocanu
    Erau mult prea multe anomalii, ce nu aveau legatura cu legile si legitatile economice reale (fie si ale “economiei socialiste” ! Aventurismul si “naivitatea” aveau sa ne coste greu…Romania a fost in incapacitate de plata, a trebuit sa-si re-negocieze scadenta datoriilor, prin intermediul “Clubului de la Paris”..si nu numai ! N.C avea defectiuni grave (deh..autodidact)pana si in intelegerea principiilor enuntate de Engels..Modelul “stalinist” de dezvoltare fortata a industriei, fara a tine seama de “starea generala a societatii” si-a dat obstescul sfarsit..inca inainte de 1989..dupa cum o arata si rapoartele unei directii a unui serviciu (ostil) inca din 1977 !!! Nu poti “arde etapele” dezvoltarii economice rationale; nu poti sa aduci Romania..dintr-un feudalism intarziat…din 1935-1938..catre un “comunism infloritor”. Celebrul banc: ” …si ce facem tovarasi, dupa ce ii vom depasi pe americani ? Pai, o sa rada de noi cand ne-or vedea din spate..ca avem curul gol”..pare relevant ! Nimeni nu minimizeaza, uriasul efort si suferinta (unei austeritati de-a dreptul supra-realiste) indurate de fiecare dintre noi….Pacat ca lucrurile nu s-au putut indrepta…cat inca se mai putea ! Apropos de “militarizarea” institutiilor cu “asa-zise probleme”…unde exact “datul cu parul mai lipsea, ca sa fie treaba buna”..imi aduc aminte de bascalia pe care o faceau bucurestenii, in momentul in care la ITB (!) a fost numit Gen. Tudor Balta…Va las sa va inchipuiti..cam ce era la gura noastra..Vorba aia’ romanul s-a nascut poet..iar neamtul..muncitor !

  • Alex

    C.D. Mocanu
    Cu toata simpatia mea catre “stanga”..”constiinta profesionala” ma obliga (volens-nolens) sa fiu obiectiv, cu atat mai mult cu cat am stiut, inca inainte de 1989, niste discutii absurde, purtate de specialistii adevarati…cu “conducerea superioara de partid si de stat” a caror concluzie a fost – faceti-le oricum..dar faceti-le odata..ca avem nevoie de unitati industriale ?! NU mai conta ca ne scrapinam dupa ureche cu piciorul…aduceam minereuri din Brazilia si Argentina…dar deh, aveam nevoie de vase “mineraliere” asa ca…da-i inainte cu santierele navale..ce mai contau costurile logistice ?!

  • Alex

    @C.D Mocanu & Ando
    Celebrul Dinca “te-leaga”..era cat p’aci sa ma lase fara taica-meu…Asa cum ati amintit si Dvs. era vremea cand, indiferent de domeniul ori functia detinuta, trebuia sa mergi in provincie…sa sprijini/controlezi (!) activitatea unitatilor “deficitare” ?! In “ramura” Chimie..bietul taica-meu trebuia sa raspunsa de doua…combinate: Curtea de Arges si Calafat (altfel ca si tehnologie, “state of art”) – care nu reuseau sa iasa pe linia de plutire, din cauze complexe si obiective ! Eram cu taica-meu (in vacanta mea de vara, prin liceu) la Curtea de Arges…cand celebrul Dinca a tinut o sedinta dupa care a ajuns la concluzia ca…toti trebuie demisi si bagati la puscarie…Norocul a fost ca un director din centrala (care era “bazat” la tanti Leana)- i-a spus verde in fata ca..degeaba o sa-i bage pe toti la “gherla” ca pana la urma tot tov. Dinca o sa raspunda de “prapad”…in fata Tovarasei !! A plecat omul cu o viteza..de nu s-a mai vazut nici praful…

  • Alex

    @C.D Mocanu
    Cred ca exista o Teza de Doctorat la ASE, sustinuta in aceiasi serie cu mine, acum foarte multi ani, condusa de Emilian Dobrescu..ce trateaza exact aceste probleme sistemice, ale economiei planificate socialiste ! Culmea, daca-mi aduc aminte, lucrarea apartinea unei domnisoare..care acum este profesor acolo…

  • TVlad

    Foarte interesant articolul, e mai vechi insa eu abia acum am dat de el.
    Nu mi-a pus prea des intrebarea ” ce rost aveau intreruperile de curent de pe vremea lui Ceausescu?”. Eram copil atunci si in Bucuresti se mai oprea uneori pentru o ora sau doua; aveam lampa cu gaz si bunicii mormaiau ca “e mai rau decit in timpul razboiului” insa eu ma obisnuisem cu aceasta “normalitate”.

    Explicatia ca facem economie la curent ca sa platim datoria externa nu prea m-a convins. Nu cred ca era atit de valoroasa energia electrica incit sa merite economia realizata intr-o ora de intuneric. Abia mai recent am inceput sa fiu interesat de detaliile sistemului energetic national si sa incerc sa inteleg mai bine cauzele unor intimplari vizibile publicului.

    Am citit in presa zilele trecute, stupefiat, un articol prin care se anunta intreruperea programata a curentului electric in localitatile Pantelimon, Dobroesti si nu mai stiu care prin zona aceea intre orele 10 si 18! “pentru a asigura functionarea in bune conditiuni a sistemului”. Poftim?! Zic, cum vine asta? Menirea sistemului e sa functioneze nu sa fie oprit ca sa functioneze bine! Am ajuns iar ca pe vremea lui nea Nicu?

    De asta vreau sa il intreb pe dl. C.D. Mocanu care e cel mai in masura sa ne lamureasca, ce se intimpla de fapt pe vremea lui Ceausescu? Era consumul industrial prea mare si centralele existente nu reuseau sa il acopere? Au fost doua ierni foarte grele prin ’84/’85, presiunea gazului scazuse fie din cauze naturale fie ajutata de prietenii rusi. Asta ar explica citeva probleme in iernile respective cind populatia a recurs la incalzirea electrica dar nu justifica instaurarea unor masuri militare pe o perioada atit de lunga (’85 – ’89).

  • C.D. Mocanu

    În esenţă producţia nu a mai putut ţine pasul cu consumul. Singura soluţie pentru a evita o catastrofă era să se ajusteze consumul la posibilităţile de producţie, o aberaţie tehnică şi economică. A fost pentru profesioniştii domeniului o experienţă incredibilă, unică şi irepetabilă.
    Găsiţi aici o descriere a atmosferei în care se lucra:

    https://www.simplybucharest.ro/?p=31854

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>