Jurnalul realităţii (XVI) – Să alegem băieţi buni!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Sâmbătă 9 iunie 2012

După o zi de grădinărit, mai spre seară când tot omul se potoleşte, un pahar cu vin bun (sau cu bere), însoţit de câţiva gospodari vorbăreţi, pică bine tuturor celor care au dezmierdat pământul îmbunându-l să rodească.

Nu fac excepţie şi împreună cu trei vecini sfătoşi, mai vârstnici ca mine, aşezaţi la umbră, pe scăunele mici, ţărăneşti, „servim” din căni de pământ un vin de sub cotul Carpaţilor. Ulciorul şi cănile se odihnesc pe un scaun de bucătărie în jurul căruia se ţine sfatul. Ca la ţară!

Vorbim vrute şi nevrute. Încet, încet realitatea imediată ne acaparează. Mâine au loc alegerile locale.

Primarul e „pe treabă” din 1996. Până acum nu a prea lăsat urme. În schimb a slujit cu credinţă interesul propriu dar şi pe al consilierilor.   A avut grijă şi de unii dintre concetăţenii lui, atât cât să-şi asigure activiştii şi propagandiştii  foarte utili în campania electorală. Ajutoare sociale acordate la limita legii, fără muncă în folosul comunităţii, constituirea dreptului de proprietate deşi beneficiarii nu au fost niciodată proprietari, certificate de producător acordate unora care produc doar buruieni, câte altele…. toate mijloace utile pentru a se înrădăcina ca primaş al comunei.

Fac pentru cei de faţă un scurt bilanţ al succeselor obţinute de întâiul gospodar şi le reamintesc de prima mea ciocnire cu acesta. Se întâmpla prin 1998. De curând „aşezat” în localitate am îndrăznit să mă ocup de modernizarea unei porţiuni din reţeaua electrică, ocazie cu care, pe uliţa mea scufundată până atunci în beznă, au fost montate şi patru lămpi pentru iluminatul public. Niciuna în dreptul gospodăriei mele!  Fără cheltuială din parte primăriei! Alertat probabil de vreo iscoadă despre cutezanţa provenitului, domnul primar a dat fuga să vadă despre ce este vorba şi mi-a lăsat, prin vecini, un mesaj.

– Maică, a fost primaruʼ pe aici. Era supărat rău! A zis că dacă nu te duci să vorbeşti cu el, vine şi dă cu pietre în becurile astea!

Nu m-am dus la „Măria Sa”, i-am dat un telefon. L-am îndemnat să pună în practică ameninţarea, dacă îl ţine curuʼ. A estimat atent consecinţele. Curuʼ nu l-a ţinut. Ascultând fără să scoată un cuvânt, prietenii mei caută cu ochii prin ţărână. Le povestesc ce se mai întâmplă în alte părţi ale judeţului. Lumea se mişcă! Mai încet sau mai rapid se schimbă faţa localităţilor. Doar la noi, de ani buni, s-a instalat „ţepeneala”!

Cei trei aprobă cam cu jumătate de gură. Nu insist.

Aveam să aflu ceva mai târziu că doi dintre ei erau legaţi de cârmaciul obştei prin interese patrimoniale.

Lansez însă întrebarea care nu-mi dădea pace.

– Şi mâine cu cine votaţi? După un moment de tăcere şi un schimb de priviri, nea N. răspunde cu glas şovăienic:

– Cu cine să votăm domnʼ inginer? Tot cu G.!

– Păi de ce?

– E băiat bun domnʼ inginer! Îl ştim noi, e de-al nostru!

– Atunci hai noroc şi să fie într-un ceas bun!

Şi l-au votat. A căpătat fără emoţii un nou mandat în care a continuat să facă ce ştie el mai bine. Adică nimic şi uneori prostii. Cu puţinii bani pe care a reuşit să-i smulgă de la Consiliul Judeţean a asfaltat străzile secundare care duc spre locuinţa lui, a vicelui, spre locuinţele consilierilor, spre şcoală, spre postul de poliţie şi spre cimitir. Celelalte au fost ocolite sistematic, mai ales cele pe care vieţuiesc proveniţii stabiliţi pe meleagurile astea. Pulimea să-şi cumpere cizme din cauciuc că…

Aşa-i viaţa la ţară!

S-o ştie lumea!

Îţi cam vine câteodată

Să te caci în ea!

De banii cheltuiţi pe asfalt putea aşterne piatră spartă, bine compactată, în toată comuna şi îi mai rămâneau. Ceva tot a făcut. Şi-a pus în cap orăşenii, dar şi pe cei care nu l-au votat. Adică pe toţi cei care nu se bucură de binefacerile civilizaţiei şi de generozitatea primarului. Vreo trei ani l-au bombardat cu petiţii, l-au agasat cu audienţe. Astea însă nu ţin locul asfaltului. Le-a umplut podul cu promisiuni! Deci a rămas ca la-nceput!

Obligate fiind, administraţiile locale au atribuit denumiri străzilor şi au numerotat locuinţele. În multe localităţi drumul principal, de regulă drumul judeţean a devenit Şoseaua Bucureşti sau Calea Bucureşti. Atât i-a dus capul! Dar deştepţii noştri sunt mai deştepţi decât ai lor! Astfel, ca la noi la nimeni, drumul principal se numeşte Şoseaua Calea Bucureşti! Suntem de râsul lumii! Deşi a fost informat în scris despre această năzdrăvănie, primarul nu are nicio apăsare!

Sâmbătă 16 aprilie 2016

Puţin după prânz ajung la ţară. Vremea bună marchează, ceva mai devreme ca de obicei, începutul campaniei de grădinărit. N-apuc să mă dezmeticesc şi vecinii mei mă onorează cu prezenţa de parcă s-ar fi vorbit. Cum este ora mesei, fac cinste cu o ţuică, aşa în picioare, la botuʼ calului şi punem ţara la cale. De-ale gospodarilor îmboldiţi de grija pământului şi a culturilor care-l vor înnobila.

Deodată, nea Ţ. schimbă subiectul discuţiei şi intervine convins că îmi dă o veste bună:

– Gata domnʼ inginer! Ne bagă asfaltuʼ!

Ştiind că dacă primarul zice că „bagă asfaltuʼ” apăi zice, nu mă pot abţine şi întreb:

– Unde vi-l bagă?

Nea M., mai şmecherit, se prinde şi cu seriozitate în glas, îmi spune că a fost la cel pe care l-au votat în 2012.  A promis că foarte curând va fi asfaltată şi Intrarea Salcâmilor.

– Doamne ajută! Măcar de ar pune piatră spartă!

Mai dăm de duşcă o cănuţă şi ne despărţim rămânând fiecare cu convingerile şi rosturile lui. Se pregăteşte o nouă momeală electorală pe care concetăţenii mei o vor înghiţi pe nemestecate!

Stăpânit de gândul ăsta îmi amintesc un text scris de Radu D. Rosetti, publicat în Almanahul „Românului” pe anul 1892, Editura Tipografiei „Românul”, Vintilă C.A. Rosetti, Strada Brezoianu nr. 10, Bucureşti, 1892 şi mă întristez.  Iată-l:

Danie de Sărbători

Sărbătorile Crăciunului şi ale Paştelui precum şi toate celelalte sărbători în care oamenii petrec, pe mine mă întristează.

Mă întristez privind omenirea în faţă, aşa cum este, fără nici un înconjur, în toată goliciunea ei.

Omul, această creatură atât de perfectă, îmi face frică şi mă îngrozeşte.

Se dau ajutoare (de cele mai multe ori numai în scris) săracilor la Crăciun şi la Paşti.

Da, aşa este. Bogaţii prin aceasta se dau de gol: ei arată că ştiu că sărăcimea suferă, că ştiu că e în mizerie, dar că o ajută. Ei dau ca şi cum ar zice: Numai la Crăciun sau la Paşti trebuie să mâncaţi, trebuie să fiţi veseli.

Chiar şi această danie sunt convins că nu o fac de milă; o fac pentru ca a doua zi să citească în jurnal: Doamna X… a dat 1000 de franci pentru ajutorul săracilor!

Cavalerii când trec la braţ cu o cucoană, dau pentru ca aceasta să zică: Cât e de generos!

Suveranii? Pentru ca poporul să zică: Priviţi cum îngrijesc de soarta noastră!

Şi iată pentru ce la Paşti şi la Crăciun în loc să fiu vesel, în loc să petrec, privind cu milă la săraci, mă întristez.

Sosi-va oare vreo dată timpul când bogaţii vor înţelege că şi săracilor le trebuie zilnic mâncare?

Seara, în linişte, îl recitesc. În anul 1892, Radu D. Rosetti constată că dania ca act de binefacere, de „donaţiune pioasă”, izvorât din „evlavie religioasă”, din „afecţiune plină de respect” se îndepărtase binişor de rostul ei şi profitând de suferinţele, de necazurile, de nevoile celor mulţi, servea interese particulare, mărunte.

Astăzi, lucrurile sunt, în esenţă, neschimbate. Aşa se face că dacă le va „băga asfaltuʼ” atunci bunii mei vecini vor găsi prilejul să-mi spună plini de mulţumire:

– Aţi văzut domnʼ inginer că primaruʼ „îngrijeşte de soarta noastră”? E băiat bun! Îl ştim noi, e de-al nostru!

Aferim! Merită încă un mandat! Nu vor înţelege însă prea curând că profitând de ignoranţa lor, primarul a prefăcut o obligaţie de serviciu, o datorie în danie fiind generos şi grijuliu chiar pe banii celor care l-au votat şi-l vor mai vota. Pentru asta sunt trist!

◊◊◊◊

Radu D. Rosetti (18 decembrie 1874, Bucureşti – 1964, Bucureşti) avocat, poet, prozator, dramaturg, epigramist, traducător face parte din pleiada scriitorilor trecuţi într-o nemeritată uitare.

Îndemnul lui adresat tinerilor este mereu actual:

„Tinere, nu dispreţui povestirea, poezia mai ales, chiar când te încumeţi a crede că le-ai scrie tu mai bine pe amândouă. Mai întâi, pentru că ar trebui să te îndoeşti de puterile tale şi al doilea pentru că nici o muncă nu este mai rău plătită, – deci mai superior desinteresată -, şi nici una, ca ea, nu trece toate graniţele vremii.
Dacă tu nu eşti în stare să dobândeşti cât de puţin, un pic de plăcere măcar, din citirea unei poezii, alţii, mai simţitori, mai nobili decât tine, dobândesc. Ştii tu ce-a rămas de pe urma Romei şi Athenei de odinioară? Numai literatura si arta.”

Post Scriptum

Nici tristeţea mea, nici altceva nu poate pune stavilă cursului tumultuous al vieţii. A doua zi au revenit berzele! Multe inimi s-au umplut de bucurie! Şi a mea printre ele!