Luînd urma cocoacelor

Cunosc fel de fel de oameni. Unii-s în stare să se suie-n maşină şi să facă trei sute de kilometri dus-întors ca să cumpere nişte prăjituri bune.

Alţii fac cîte trei-patru tăvi de pizza odată.

Alţii… cu alţii sînt coleg – şi vorbeam într-o dimineaţă, la cafea. Se-ntîmplă să fim şi-un pic vecini, aşa că-mi ziceau de brutăria aia de la noi din cartier, de unde c-o zi-nainte luaseră aluat de pîine şi-şi făcuseră cocoace. Şi povesteau cum le mîncaseră fierbinţi şi cît de bune fuseseră.

Acuma, eu habar n-aveam ce-s alea cocoace; n-auzisem în viaţa mea de ele – şi nici n-am întrebat, ca să nu par pe dinafară. Dar după ce-am căutat pe net şi am mai stat de vorbă cu cineva de încredere, pot să spun: DA! Cocoacele există!

Şi pentru a ne lumina cu toţii, mi-am permis să citez: … este o pâine de diametrul unei pizze cu grosimea de maxim 2 centimetri făcuta pe vatra unui cuptor de jar sau pe o tabla speciala, pe aragaz. Are culoarea lipiei libaneze dar se serveşte calda pe cât posibil imediat după scoaterea din cuptor.

Dacă n-ai (şi nu prea ai!) cuptor cu jar sau sobă cu plită merge să faci cocoace şi-n cuptorul aragazului (aşa făcuseră colegii mei) şi ies destul de bine – trebui’ să le mănînci calde, asta-i şmecheria.

Mie mi-a plăcut ideea cu cumpăratul aluatului de la fabrica de pîine, aşa c-am luat şi eu zilele trecute – pentru că venise vremea cîtorva tăvi de pizza. Ei, aluatul de la brutărie nu-i ca aluatul de pizza pe care-l faci tu acasă, da’ merge!

… mai ales că la sfîrşit rămîne niţel aluat din care-ţi poţi face o cocoace mică, aşa, pentru sufletul tău.

Fabrica de pîine se cheamă Bosfor, şi e la intersecţia străzilor Drumul Sării/13 Septembrie/Ghencea – dacă vă interesează.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos