despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

spurcată-i, Doamne, băutura

img_8530

… mă găseam – să tot fie trei ani de-atunci – într-o vinărie.

Toamnă, ca acu’: frig, umed, mucezeală. Soarele, ascuns – te puteai gîndi c-o s-apară de-abia la primăvară, iar. Nici nu știai pe unde-i mai bine; înăuntru ți se chirceau deștele de la picioare-n pantofi, afară-ți dîrdîiau mîinile-n buzunare…

Cri, cri, cri, toamnă gri!

În vinărie, o iluzie de căldură, de la mustul care dădea să lucreze. Ziua, nehotărîtă, scurgîndu-se fără chef. Fără chef, și oamenii; și eu.

Aveam o pauză, dădeam să mă-ntorc la treabă – cînd a intrat în vinărie un omuleț.

Fusese om, ca să zic așa. Hainele, croite bine cîndva, din ștofă bună, acuma aveau pete și petice. Se vedea că mai demult fuseseră încă reparate cu grijă, poate cînd mai avea cine să-l grijească.

Venise după vin. Și-n vin era adevărul.

N-avea bani, cine știe cît de dator o fi fost; dar găsise – cine știe pe unde – o chestie care fusese la un moment dat valoroasă, și-o adusese la schimb.

Știa că trebuie să plătească jumătatea de vin de care-avea nevoie.

Și-a plătit: omulețul a revenit la viață, i s-au aprins ochii, i s-a luminat fața. Și-a adus aminte de tinereți, de vremea cînd fusese cineva  – și fusese! – a povestit, a folosit cuvinte mari, a scos din minte vorbele de zile bune.

Hiii! ce viu era omulețul. Ce spectacol.

Și-a primit vinul: și sticla, și-un pahar bașca, pe care l-a mîngîiat și sorbit acolo.

Și s-a stins: plătise și primise, a tras cortina. Hainele i s-au boțit la loc. Ochii nu-i mai sclipeau, voia doar să plece-acasă și să bea.

… a plecat, am plecat și eu: dar nu l-am uitat nici azi.

Vinul, vinul însă, așteaptă-n nenorocitul ăla de butoi.

5 comments to spurcată-i, Doamne, băutura

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>