demn și-n fundu’ gol

… românul – știe-o lume-ntreagă – e demn. Chiar și-n fundu’ gol… mai ales atunci.

Să nu te iei de istorie: c-o dată se umple de bube.

De-aia, cu multă grijă, se cade să te apropii de simbolurile trecutului: că nu prea-i de joacă cu ele.

Așa-i și cu Traian, pe care-l avem cu cățaua-n brațe, de vreo cinci ani-jumate, fix în ditai Centrul Istoric: oare „ce-or crede străinii” că-l văd așa?

Ete fleoșc: s-a vădit că străinii nu se sinchisesc nici fundul, nici de puța lui Traian: au ei parte, în plimbările lor prin orașele lumii, de artă pocită… căcălău! Îs obișnuiți – nu-i nevoie să-i cocoloșim.

Avem doar, deci, și noi… faliții noștri. Atît!

Nici azi nu mă fălesc cu Traian-ăsta, dar recunosc că m-am împăcat cu el. Și nu numai eu, ci și restul concentățenilor.

E bun. Merge la selfieuri, merge la poze de grup – e-un soi de marcă veselă a Căii Victoriei. Nu asta trebuia să fie, dar știți și voi: e după cum se nimerește!

Poate-ar fi momentul să ne-mpăcăm cu prostioara asta și s-o valorificăm; să băgăm poza cu mîna pe puța-mpăratului în circuitul turistic standard bucureștean. Și să-l mai îmbogățim: să arătăm un oraș mai vesel, mai puțin de vitrină – viu.