Nu e podul Grant! (I)

scris de C. D. Mocanu

Se dedică celui care fantazează pe orice subiect, pune barieră tuturor comentariilor şi le cercetează suspicios ca un guard comunal. Opiniile care nu se potrivesc cu fantaziile dumisale nu primesc cale liberă. Iar dacă se întâmplă să uite stănoaga ridicată (căci se mai întâmplă) şi comentariul scapă ochiului său vigilent, atunci se pitulează în tăcere continuând să scrie cu sârg… alte fantazii.
„Din 2007 se ocupă de partea cu Bucureşti (istorie, antropologie şi explorare urbană), ocazional mai ţine conferinţe, dă interviuri şi mai scrie şi despre altele.”

Într-un articol din martie 2015, altminteri interesant dar presărat cu erori, autorul prezintă această fotografie, cu explicaţia:

„Distracție în mahalaua Grant, după Marele Viscol. Se organizau concursuri de schi. Pe fundal, vechiul pod Grant, ridicat în 1910…”

Provine din arhiva fotografică AGERPRES (ID foto: 7528887), poartă titlul „Bucureşti – iarna – 1954” şi a fost făcută de Constantin Zamfir în ziua de 15 februarie 1954, undeva într-o zonă neprecizată a oraşului.
La acea dată „Marele Viscol” nu se ostoise. Îşi consumase două episoade, 1–4 şi 7–9 februarie dar încă două, 17–19 şi 22–24 februarie, aveau să-i mai agreseze pe bucureşteni.

Imaginea nu a surprins nici „mahalaua Grant”, nici „vechiul pod Grant”.

Între noi fie vorba, vechiul pod Grant a fost dat în exploatare în anul 1909 ( D. Iordănescu, C. Georgescu, Construcţii pentru transporturi în Romania, Centrala de Construcţii Căi Ferate (C.C.C.F.), Bucureşti, 1986).

Lega Calea Griviţei de Calea Giuleşti traversând pachetul de linii ferate spre/dinspre Gara de Nord şi asigura atât traficul rutier cât şi cel pietonal. Era compus din patru tabliere metalice de câte 42 m., fiecare având suprastructra de rezistenţă realizată din grinzi cu zăbrele-calea jos. Cele patru deschideri au fost suplimentate mai târziu, spre Calea Griviţei, cu încă două deschideri (de alt tip) de câte 10 m. pentru a prelungi pasajul peste două linii de acces în Depoul Bucureşti Călători, nou executate.

Aşa cum se vede în imagine, podul presupus a fi Grant traversează un drum local. Pare a fi de cale ferată. În zona din stânga fotografiei se distinge rambleul liniei care trece peste pod.

Rezumând:

Vechiul pod Grant era un pod rutier – pietonal care traversa calea ferată.

În fotografia AGERPRES apare un pod (posibil de cale ferată) care traversează un drum.

Există şi argumente tehnice care susţin concluzia că acesta din urmă nu este podul Grant.

– Suprastructura şi elementele de rezistenţă ale tablierelor podului Grant sunt realizate din profile mai suple decât cele utilizate la construirea podului din fotografie. A se vedea grinzile cu zăbrele, montanţii şi diagonalele.

– Razele de curbură ale capetelor grinzilor cu zăbrele sunt diferite.

– Podul Grant este prevăzut cu trotuare, celălalt nu. Pentru lărgirea părţii carosabile de la 5 la 6 metri, în 1933 singurul trotuar, existent iniţial pe partea dinspre Gara de Nord, a fost scos în consolă. Cel de-al doilea trotuar, pe partea opusă, a fost montat în 1939 (tot în consolă).

– Cele două grinzi plane cu zăbrele ale fiecărui tablier al podului Grant au câte douăsprezece panouri fiind consolidate cu şapte contravântuiri transversale, aplicate pe talpa superioară, deasupra montanţilor. Grinzile podului din fotografia AGERPRES nu au contavântuiri pe talpa superioară şi nodurile acestora delimitează doar opt panouri.

În colţul din dreapta sus al fotografiei analizate apare un stâlp metalic supraînălţat aparţinând unei linii electrice aeriene. O altă fotografie din arhiva AGERPRES (ID foto: 7528851, autor: Constantin Zamfir, 27.02.1954) făcută în acelaşi loc, câteva zile mai târziu, surprinde coronamentul celor doi stâlpi de întindere care asigură supratraversarea în zona podului oferind specialiştilor suficiente elemente pentru a identifica linia electrică şi principalele ei caracteristici.

Este o linie electrică aeriană (L.E.A.) de 60 kV. În structura reţelei de transport şi distribuţie care deservea Bucureştiul anului 1954 existau doar două:

• Grozăveşti – Giurgiu – Ruse, pusă în funcţiune la data de 27 august 1949 şi
• Grozăveşti – Buciumeni (Buftea) – Tâncăbeşti , pusă în funcţiune în septembrie 1950.

Niciuna nu a avut traseul pe lângă podul Grant darămite să-l şi supratraverseze!

Stâlpii fotografiaţi involuntar după ultimul episod de viscol şi ninsoare (22–24 februarie 1954) au o particularitate care îi face uşor de identificat.

Anul 1924 marca pentru Societatea de Gaz şi de Electricitate construirea şi punerea în funcţiune a liniei electrice ariene dublu circuit (L.E.A. – D.C.) de 60 kV Grozăveşti – Ploieşti – Floreşti, prima linie de 60 kV din România. Deşi stâlpii erau construiţi pentru două circuite, au fost echipaţi, într-o primă etapă, cu un singur circuit urmând ca atunci când situaţia energetică o impunea să se monteze şi cel de al doilea. Proiectată şi construită după normele germane V.D.E., neadaptate la condiţiile meteo locale, linia a fost grav avariată de vânt şi chiciură. Costurile de reparare a acesteia, foarte ridicate, au condus la decizia de a fi abandonată.

Spre sfârşitul anilor ʼ40 extinderea reţelelor electrice către zonele rurale a făcut ca în Nordul Ilfovului, la Tâncăbeşti, să fie amplasată o staţie electrică racordată printr-o linie de 60 kV la Centrala Grozăveşti. Pentru optimizarea cheltuielilor, la construirea liniei a fost utilizată o bună parte din stâlpii abandonaţi ai L.E.A. – D.C. 60 kV Grozăveşti – Ploieşti – Floreşti. Prin adaptarea lor pentru sistemul simplu circuit (S.C.) au devenit unicate, lesne de recunoscut. Doi dintre aceştia apar în fotografia menţionată. Aparţin deci L.E.A. – S.C. 60 kV Grozăveşti – Buciumeni – Tâncăbeşti.

După ce trecea peste Dâmboviţa în faţa centralei electrice, ceva mai jos de podul pietonal (podişorul) din dreptul intrării principale, linia supratraversa podul de cale ferată Grozăveşti şi urma malul stâng al râului până în preajma stăvilarului Ciurel de unde, la limita cartierelor Giuleşti şi Crângaşi, se îndrepta spre Nord.

Fotografia hibernală (AGERPRES, ID: 7528845, Constantin Zamfir, 27.02.1954) ne-o înfăţişează în zona Morii Ciurel.

Doi ani mai târziu, în1956, vizitând „Uzinele Metalurgice Semănătoarea”, fotograful german Peter Richard a luat ca amintire imaginea utilajelor agricole produse de uzina bucureşteană. În fundalul fotografiei apar şi două linii electrice. Una dintre ele este cea care ajungea la Tâncăbeşti.

Trecută la tensiunea de 20 kV şi integrată într-o altă structură a reţelei, a funcţionat până în anul 1975. Împreună cu L.E.A.-D.C. 110 kV Bucureşti (Grozăveşti) – Târgovişte, aflată pe celălalt mal al gârlei, a căzut pradă lucrărilor de construire a metroului şi de sistematizare a zonei Grozăveşti – Ciurel.

Fotografia înfăţişează Splaiul Independenţei dinspre Ciurel şi cele două linii electrice, înainte de 1975. Ascunsă după perdeaua de plopi se află Uzina Semănătoarea cu emblematicul ei turn de apă. În plan îndepărtat se desluşesc turnurile de răcire ale C.E.T. Grozăveşti.

Am ajuns la capătul argumentaţiei. În firea lucrurilor, urmează trebuincioasa concluzie:

Fotografia intitulată „Bucureşti – iarna – 1954” păstrată în arhiva AGERPRES, ID: 7528887, autor Constantin Zamfir, data: 15 februarie 1954, a fost realizată în mahalaua Grozăveşti, pe malul stâng al Dâmboviţei, în apropierea tablierului dinspre şoseaua Basarab al podului de cale ferată Grozăveşti.

Sau altfel spus:

„Distracție în mahalaua Grozăveşti, după Marele Viscol. Se organizau concursuri de schi. Pe fundal, vechiul pod de cale ferată Grozăveşti, ridicat în…”

(Va urma)

À bon entendeur, salut!