Toamnă pe Valea Doftanei

Toamnă! O zi-două cald, trei-patru zile-ntunecat: vremea frumoasă se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi…

Dar am prins-o!

Săptămîna trecută, într-o fereastră de frumusețe, am tulit-o un pic. M-am iscălit în josul unei foi pe care scria concediu și am urcat pe toată lumea-n mașină. Era dimineață, tîrzior, lumea deja se gospodărise la treburile obișnuite: și noi ieșeam din Oraș, luînd drumul Ploieștiului.

Era cald, bine, și-n zare se vedeau Munții: deja vîrfurile le erau pudrate cu nea proaspătă – însă mai jos, pe-unde-am mers noi, Toamna era încă-n toată puterea și minunăția ei.

La Cîmpina am cotit.

Era frumoasă, Cîmpina, în ziua aia însorită. Partea ei veche, cu case, vile și pălățele, zici că era dintr-un film liniștit. Castelul sărmanei Iulia doar, la fel de trist ca-ntotdeauna: rece, parcă ocolit de razele vesele.

… drumul duce mai departe, pe dealuri…

Și, numaidecît, Valea Doftanei. Rîul susura vioi, limpede, curat. Aerul – cum să zici? – strălucea. Și pădurile… Doamne, pădurile!… aveau cele mai frumoase culori ale lumii. Galben bogat, portocaliu de foc, ruginiu, arămiu – dar și verde, încă verde.

Și bogăția! Căpițe de fîn strînse de oameni harnici, vaci cuminți pe dealuri, livezi bătrîne cu mere încă dulci. Nu poți cuprinde, nici în vorbe, nici în poze, minunăția Toamnei.

Drumul, gol, te-mbie la popas din ce-n ce mai des. Stînci ciudate, drumuri șerpuitoare care se cocoață prin păduri, mesteceni încă foșnitori, frunze căzute pe care pasul se-afundă mai moale decît în cel mai bogat covor persan. Ferigi, ciuperci ițindu-se pe dup-o buturugă, flori mici…

Barajul – beton tăcut și curat – în spatele căruia-i adunată apă, apă, apă. Nu știi unde să te mai oprești, nu știi ce să mai privești, nu știi de ce să te mai umpli.

Sate, oameni la treabă – Țara noastră: gospodării cocoțate pe margini de păduri, răsfirate pe culmi de deal, fînețe, grădini – și bătrîni, mulți bătrîni.

Vine cîte-un zălud care se-ntreabă ce-i de făcut cu Satul nostru; de ce oamenii nu se trag mai spre vetrele localităților; de ce-s așa înapoiați.

Satul e Pămînt; și săteanu-și apără Pămîntul, căci greu l-a dobîndit!

… s-o mai găsi, uitată printre foile unei cărți nedeschise cu anii, poza vreunui flăcău tuns chilug, îmbrăcat într-o uniformă caraghioasă, c-o flintă cu șpangă-n mînă. Acum un veac, din sat, au plecat mai mulți ca el chemați de oameni mari să apere pămîntul Țării. Numele li-s cioplite pe-o piatră plină de mușchi, c-o acvila de bronz deasupra, pusă-n fața Primăriei… Unii s-au întors de la măcel și Țara, drept răsplată, le-a dat o palmă din pămîntul apărat – luat de la grofi, de la chiaburi. Ani mai încolo, Țara a chemat alți flăcăi… Și lor le-a mai dat apoi pămînt, dar, imediat după asta, l-a cerut înapoi, cu pistolul la brîu și cu steagul roșu-n mînă…

… și voi, nebunilor, cățelandri risipiți după stăpîni mai omenoși, șunci mai fragede și haite mai vesele, vreți să-i spuneți omului ăsta să nu-și mai păzească Pămîntul? Într-un timp chinuit, el s-a obișnuit să-l apere și de dușmanul de-afară, dar – mai ales – de cel de dinăuntru…

Mult tîlc zace-n satul nostru – apărat, azi, de-un moșneag știrb cu picioarele tremurătoare și de vreo băbuță gîrbovită! Unde vi-s copiii? Au îmbătrînit și ei, parcă-s mai bătrîni chiar decît voi! Dar unde vi-s nepoții, care mai ieri fugăreau iezi peste pîrleazuri? Un’ să fie, s-au făcut mari și poate-o să se facă și oameni; ultima dată au dat telefon înainte de alegeri, să vă zică să nu votați cu nu știu cine.

Dar drumul te poartă mai departe… Cîte-un cotei vine să te latre că-i tulburi moșia, vreo mîță se sperie de tine. Și iar te izbește frumusețea. Pădurile zici c-au luat foc! Cerul e uriaș și albastru! Lacul e verde și mut; de departe – peste el – se aude vreo talangă: dacă te uiți bine-n zare, vezi și văcuțele.

Și ziua trece. Soarele, ghiduș, se joacă cu tine; cînd conduci, îți bate-n ochi; cînd te-oprești, se-ascunde dup-un nor; da’ las-că-l păcălești tu!

Știi că se-apropie și clipa-n care-ți vei lua rămas-bun de la locurile astea. Te-napoiezi spre Cîmpina, la ceas în care oamenii locului încep și ei să se tragă spre case. Deodată, se lasă frig – îi vezi pe cei mai bătrîni cum încep să-și strîngă și lucruri, și pisici de prin curți; acuș-acuș o să facă cald înăuntru și-or să dea drumul la televizor: lungi-s serile, de-acuma.

Îți faci loc, iar, pe șosea. Cîți nu se grăbesc, de-acum, spre Ploiești! Aerul e mai rece, amurgul tot mai adînc. Oameni se duc acasă pe biciclete. N-au nici costume termice, nici haine de vînt și ploaie; în gecile lor groase, cu șepcile lor grele, dau din pedale. Tu poți s-alegi să te duci cu bicla la muncă, dar ei n-au de ales. Soarele, bun cu ei, încearcă să-i mai încălzească cu cîte-o rază piezișă, lungă cît tot pămîntul.

Și lași Ploieștiul, și știi că-ncepe să se-apropie locurile tale. Crovurile largi, pădurile bătrîne, satele aruncate de-a stînga și de-a dreapta deneului… Oamenii dau drumul la televizor ca să vadă că și cei frumoși au murdărie sub unghii. Miroase a fum; fumul cela de toamnă, rămas de la buruiene arse-n grădini; fumul cela ieșit din coșuri acum, cînd încă nu se ard lemnele puse de-o parte pentru iarnă, ci așchii ce-au mai rămas prin magazii.

Ici-colo, cîte-un grup de babe – nu se-ndură să lase vorbele. Cîte una se sprijină-n coarnele bicicletei: n-o duc picioarele să se mai suie sus pe șa de mult, ci doar folosește fierătania ca pe-un baston cu roți.

Bucureștiul se-apropie cu lumini de faruri milioane…

Și, de după norii lungi ai înserării, Soarele mai clipește înc-o dată, ca și cum e și el bucuros c-a făcut treabă bună azi, încălzind niște oameni care n-au avut ce altceva mai bun de făcut decît să se plimbe prin frumusețea Toamnei.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – Iași – Brașov – Sibiu – Neamț – Rîșnov