Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu
La Hala Traian, tramvaiele dinspre Foișor se adună cu cele de pe Călărași formând un cârnat leneș care până la Sfânta Vineri abia se mișcă. Dacă sunt mai grăbit abandonez tramvaiul și o scurtez pe niște străzi întortocheate care mă scot la Teatrul Evreiesc. Într-o bună zi – cum zice la evanghelie – trecând prin dreptul unei fundături (intrarea Valaori, cred) a răsunat în stânga mea un Hapciu! sonor. Din reflex, mi-a scăpat cu voce tare: Noroc! Cuvântul mi s-a ntors imediat dintre case, puțin înfundat: Noroc! Am strigat tare: Hei! Și ecoul străduței a răspuns: Hei!
Mi-am văzut de drum, dar chestia m-a intrigat și câteva zile am fost obsedat să-i găsesc o explicație științifică. Am ajuns la concluzia că o capricioasă așezare a caselor conduce sunetul pe un traseu zigzagat și-l face să revină exact în locul de unde a fost emis. Descoperisem un fenomen fizic inedit, îl botezasem „Ecoul urban” și mă vedeam în posesia unui brevet de inventator. Însă până acolo mai erau câțiva pași de făcut. Am întocmit chiar și un plan de bătaie:
1. Să fac rost de o ridicare topografică al zonei, pe care să depistez cu echerul și cu raportorul traiectoria sunetului, de ce pereți se izbește, sub ce unghi, cum se reflectă și pe unde se întoarce după două secunde.
2. Să înregistrez ecoul pe un casetofon de împrumut, nu erau telefoane mobile pe atunci, că altfel cine să mă creadă? Dar înainte de toate trebuia să verific dacă e într-adevăr un ecou, o farsă, o întâmplare sau altă drăcie. În dimineața următoare m-am postat în dreptul intrării Prof. Iuliu Valaori (am notat exact numele aleii) și am început experimentul:
– Holari-ho !
– …larihooo.
– Salut, ecoule!
– …ouleee.
– Am descoperit ecoul urban!
La care Ecoul mi-a răspuns din ceruri, de la un balcon: Prostule!
comentarii