Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu
Mergeam cu tramvaiul 14 pe Călărași, către Bariera Vergului. De la un timp vatmanul încetinea tot mai mult, dar n-am băgat de seamă, pentru că nu mă uitam pe fereastră. Eram fascinat de peisajul interior, dominat de o fată care-și purta frumusețea cu ușurința și nepăsarea cu care un hamal din port ar duce pe umăr un coș cu fructe. Avea niște sandale de vară din curele împletite, o fustă mini de blugi și un tricou alb, anonim. Între sandale și fustă unduiau două picioare svelte, bronzate vag de soarele unei primăveri timpurii. Unduirile creșteau incitant pe sub fustă și pe sub bluzon, din care ieșea un gât de amforă clasică.
Apoi tramvaiul s-a oprit de tot. Un snop de voci agitate mi-a sucit privirea spre geam. Ceață, s-o tai cu cuțitul. Vatmanul a deschis ușile, dar n-a îndrăznit nimeni să coboare, că nu vedeai pe ce pui piciorul. Putea fi un peron de stație, o băltoacă, un rahat de câine, un șanț, o prăpastie, orice. Și mai ales oriunde, că nu puteai vedea cam pe unde-am ajuns. Din apropiere, vătuite de ceață, veneau spre noi sunete ciudate: tropot de cai, strigăte guturale într-o limbă incertă, scandinavă sau turcică, pocnete ca de cearceaf scuturat pe plajă (steaguri de luptă ?), vaiete, fanfare, toate amestecate și topite în cele din urmă într-un huruit amorf. Parcă eram la un cinema de cartier, unde proiecționistului i se arsese becul, iar sonorul mergea înainte. Atâta doar că întunericul era alb.
– Ce facem șefule, ne mai ții mult aici ?
– Stăm, ce să facem. Nu pot să-i dau drumul, că nu se vede nimic. Are curent, da aveți răbdare să se mai ridice dracului ceața asta.
Și profeția i s-a împlinit. Încet-încet ceața s-a diluat, s-au proiectat pe ea umbre de stâlpi, de case, de oameni, până s-a risipit de tot. Vatmanul a închis ușile, a tras de manetă și a pornit. Urcam încet pe Uranus, pe lângă Asenalul Armatei, hăt, în partea cealaltă a orașului, dar ce căuta pe aici tramvaiul 14?
Când am întors iar capul, fata nu mai era, dispăruse Dumnezeu știe pe unde, că doar eram între ea și ușile pe care nimeni n-a coborât.
comentarii