despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Când şi cum m-am prins (V)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre evenimentele în care am fost implicat sau la care am fost doar spectator, verificată, confirmată şi completată cu documente.

În zilele începutului de an 1990 clocotea la foc înteţit cazanul înfiinţării Consiliilor Frontului Salvării Naţionale în unităţile economice şi înlocuirea conducerilor, în realitate alungarea acestora.

Semnalul fusese dat de Bătrânul Hidroenergetician. La data de 7 ianuarie 1990 acesta a susţinut la posturile de radio şi televiziune o „istorică cuvântare” prin care, într-o primă fază, a cerut preşedinţilor consiliilor judeţene ale F.S.N. să treacă la organizarea şi confirmarea consiliilor frontului pâna la nivelul întreprinderilor înlocuind structurile P.C.R. cu cele ale F.S.N.:

„La prima întâlnire a Consiliului Național cu președinții consiliilor județene ale Frontului Salvării Naţionale s-a stabilit să se treacă la completarea, confirmarea consiliilor frontului, la toate nivelurile, de jos în sus, începând cu cele din unităţile economico-sociale, pe baza desemnării prin alegeri libere a reprezentanţilor tuturor sectoarelor componente, a tuturor categoriilor de oameni ai muncii, în consiliile de front la nivel de întreprindere, de instituție, precum și, în mod similar, definitivarea și completarea consiliilor pe localități și județe, prin confirmarea și delegarea tuturor membrilor de către colectivele de muncă din care provin fiecare. În acest fel vom asigura, pe de o parte, un veritabil caracter reprezentativ și vom da autoritate morală tuturor celor cuprinși în consiliile Frontului Salvării Naționale, ca și răspundere în fața celor pe care îi reprezintă. Este important să asigurăm în toate organele frontului oameni cu deplină autoritate morală, care să se bucure de încrederea cetățenilor. Să evităm pătrunderea unor elemente întâmplătoare, ariviste, carieriste, a demagogilor care, în momente de confuzie și precipitare, încearcă să se strecoare în posturi de comandă. Trecem acum într-o etapă nouă, deosebit de dificilă și complexă – etapa constructivă a revoluţiei”. [—] „În spiritul principiului adoptat în platforma-program a Frontului Salvării Naționale care se va reflecta și în viitoarea Constituție, al separării puterilor în stat, în cazul de față a puterii politice de cea executivă, administrativă, consiliile frontului din întreprinderi, ca și cele locale nu trebuie să se amestece în activitatea curentă a conducerii tehnico-administrative a întreprinderilor. Acestea poartă întreaga răspundere, materială și financiară, asupra activității întreprinderii și trebuie ajutate să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.”

De ce erau necesare structuri F.S.N. în întreprinderi? Frontul nu se declarase partid politic iar unităţile economice aveau conduceri care răspundeau legal de administrarea acestora. Sau FSN se considera în tăcere partid  şi îşi consolida, după modelul P.C.R., poziţia la toate nivelurile? Se rupsese oare conducerea provizorie a României de practicile comuniste? Foarte repede aveam să capăt răspunsuri clare la aceste întrebări.

Bătrânul Hidroenergetician continuă prezentarea deciziilor populiste şi transmite un mesaj periculos care va avea un efect catastrofal: dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege ??!! conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor româneşti.

“Pot fi situații în care colectivele de muncă să fie nemulțumite de calitatea, competența, autoritatea morală ale unor conducători. În aceste condiții consiliile Frontului Salvării Naționale, ca organisme reprezentative, pot face apel la instanțele superioare pentru ca împreună să asigure schimbarea lor cu oamenii potriviți. Este în primul rând în interesul colectivelor de muncă să aibă conducători capabili și cinstiți. Aceasta se poate face însă fără a perturba desfășurarea normală a activității productive. Orice chemări demagogice la slăbirea exigenței, a disciplinei de muncă și tehnologice, a respectării programului de muncă sunt dăunătoare, în primul rând, colectivelor de muncă și trebuie respinse. Consiliile Frontului Salvării Naționale din întreprinderi, ca organisme reprezentative ale oamenilor muncii, pot și trebuie să se intereseze activ de asigurarea tuturor condițiilor pentru buna desfășurare a muncii și a producției și să exercite în acest fel control obștesc asupra felului în care își fac datoria cadrele de conducere și aparatul tehnico-administrativ. Dar aceasta trebuie să se facă nu cu metode arbitrare, de comandă, nu prin substituire, ci în sens constructiv, înlesnind rezolvarea problemelor prin consens și colaborare activă”.

Cuvântarea a fost publicată în Monitorul Oficial, anul II, nr. 4, 8 ianuarie 1990 şi a căpătat astfel caracterul unui document oficial.

Anarhia şi haosul au pus stăpânire pe întreprinderile şi instituţiile României. Pe fondul unei atmosfere de dezordine şi sub masca revoltei s-au consumat vendete şi reglări de conturi cu „şefii comunişti”.

Nimeni nu a făcut „apel la instanţele superioare” îndreptăţite să schimbe conducerile, ci doar la forurile F.S.N., adică la un organism care, deşi nu era partid, se manifesta ca un partid şi acela de sorginte comunistă.

În lucrarea sa memorialistică „O viaţă de om. Pagini din viaţa de editor”, Vasile Văcaru (editor, director de editură, membru marcant al F.S.N. şi al P.D.S.R., senator între 1990 – 2000)  descrie efectele„nemulţumirii” faţă de „calitatea, competenţa, autoritatea morală ale unor conducători” şi schimbarea acestora  cu „oameni potriviţi”:

„În ianuarie 1990, CFSN indicase alegerea conducerilor intreprinderilor. O măsură tâmpită. S-a ajuns la multe situaţii când femeile de serviciu şi mecanicii de întreţinere au schimbat directorii, oameni de mare valoare, tocmai pentru că erau adevăraţi conducători. Aceştia au fost înlocuiţi cu oameni de paie”.

[Vasile Văcaru, O viaţă de om. Pagini din viaţa de editor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002] preluat din: [Alex mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989 – 1991, RAO International Publishing Company,Bucureşti, 2008]

A fost mediatizat şi cred că mulţi îşi amintesc  cazul unui spital în care „colectivul de muncă”, nemulţumit de activitatea conducătorilor, i-a înlocuit cu „oameni potriviţi” –  şoferii de pe ambulanţe!

Atunci m-am prins că C.F.S.N. este noul C.C., că F.S.N.-continuatorul P.C.R. îşi consolida poziţia şi că probabil nu va renunţa la putere transformându-se în partid şi participând la anunţatele alegeri în pofida declaraţiilor publice pe care le făcuseră conducătorii acestuia. 

 Atunci am înţeles că minciuna, ca instrument politic  folosit cu dexteritate de regimul comunist, era la fel de utilă şi „noilor” conducători. Intrase deja în arsenalul politicienilor postrevoluţionari. Nu ştiam prea multe despre democraţie, dar atât cât ştiam, ştiam bine şi nu se potrivea deloc cu ceea ce se întâmpla.

Spre dezamăgirea mea realitatea avea să-mi confirme bănuielile.

Preocupaţi de a impune „conduceri reprezentative” şi descoperind „gustul puterii”, angajaţii au uitat de muncă, de producţie, de plan, de respectarea tehnologiilor şi normelor. Efectul a fost  scăderea dramatică a producţiei şi creşterea alarmantă a numărului accidentelor de muncă. Sesizând pericolul, C.F.S.N. a elaborat un „Îndrumar privind organizarea şi desfăşurarea activităţii consiliilor FSN din unităţile economice” care a fost distribuit în economie  şi în care apărea o precizare reparatorie:

„Consiliile Frontului Salvării Naţionale nu sunt investite cu competenţe în schimbarea conducerii tehnico – administrative a întreprinderilor. Numirea şi eliberarea din funcţii a cadrelor din conducerea unităţilor economice se fac de organul ierarhic superior, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia colectivului de muncă prezentată de consiliul Frontului Salvării Naţionale din unitate”.

[Alex Mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989 – 1991, RAO International Publishing Company,Bucureşti, 2008]

Şi aceasta discutabilă! Oricum era prea târziu! Câinii „revoluţiei” fuseseră dezlegaţi!

Am văzut îndrumarul fără să-i acord o atenţie specială. Eram în mod deschis împotriva înfiinţării consiliilor F.S.N. în unităţile economice. L-am căutat în ultima vreme însă fără rezultat. Nu există nici în colecţia Monitorului Oficial unde a fost publicat! Îndrăzneala de a mă fi împotrivit F.S.N.-ului nu a fost uitată şi am plătit pentru ea în 1992!

La unitatea centrală (C.I.R.E.) lucrurile s-au desfăşurat cu calm şi înţelepciune. O conducere care trecuse printr-o criză energetică profundă, de lungă durată şi prin regimul militarizat menţinând un echilibru fragil şi asigurând funcţionarea sistemului de alimentare cu energie electrică, era una potrivită pentru a înfrunta (cel puţin pe moment) o criză de alt tip care deja se prefigura.

În teritoriu însă, pe alocuri, situaţia a scăpat de sub control şi printr-un ritual inchizitorial au fost executaţi/înlăturaţi/alungaţi oameni integrii, cinstiţi, de bună credinţă, cu un nivel intelectual şi profesional ridicat. Probabil că unii dintre ei ar fi fost oricum schimbaţi în timp. Realităţile economice şi interesele politice urmau să dovedească curând cine este „calificat” să ocupe un post de conducere. Înlocuirea s-ar fi făcut însă în linişte, civilizat şi cu un oarecare discernământ.

Iată cum descrie Zonel H. Vasiliu, inginer șef la I.R.E. Galați (12.02.1988 – 10.02.1990), „procesul” de care a avut parte:

„A trecut decembrie 1989, am intrat într-un nou an și o nouă eră, a democrației declarate, dar înfăptuită cu specific local și România încă era buimacă prin omul de rând. Poate doar cei de sus își aveau gândurile și rostul lor, așa că s-a început prin întreprinderi „revoluția schimbării fostelor conduceri”. La I.R.E. Galați au fost două întâlniri publice ale salariaților, una prin ianuarie 1990, pentru a fi judecați și osândiți cei care au condus întreprinderea până atunci.

Cine erau osânditorii cei mai vehemenți? Tocmai instrumentele de frunte ale fostului partid comunist, reprezentat în întreprindere, precum și cei ce-și doreau mai puțină muncă.

Capul de acuzare pentru mine a fost că am îndreptat întreprinderea pe un drum greșit, fără viitor, acela al introducerii informaticii și dezvoltării comunicațiilor. Alte chichițe  nu prea au avut ce găsi prin dosarul meu, deja știut. Era și așa „șubred”, eu provenind dintr-o familie de cadre didactice de la țară, din partea dinspre Siret a Vrancei, dați afară din învățământ, prin anii ΄50 , pe considerente ideologice. Același dosar a fost „documentația” folosită de un alt politruc când a propus exmatricularea mea din facultate la sfârșitul anului întâi.

La ședința salariaților, vârful comuniștilor a cerut nu numai îndepărtarea mea din funcție, dar chiar și din întreprindere”

[File din istoria energeticii românești, Vol. III, Evocări, amintiri, fapte din sistemul energetic românesc, Editura N΄ergo, Galați, 2007]

În cele din urmă înțelepciunea colectivă a învins. Zonel H. Vasiliu a fost ales director și a făcut treabă bună. Alții nu au avut această șansă!

Luna februarie a consemnat şi înlocuirea conducerii I.R.E. …., o echipă redutabilă. Directorul V.V. avea din decembrie 1989 Decizia de pensionare şi a îndeplinit doar formalitatea de a-şi lua la revedere de la cei cu care colaborase mai bine de treizeci de ani (era director din 1963). Directorul Tehnic, N.S. intuind ce avea să urmeze a solicitat transferul la filiala locală a unei alte unităţi din cadrul Ministerului Energiei Electrice, de unde după circa doisprezece ani s-a pensionat.

La celelalte niveluri (secţii, servicii, birouri, ateliere) evenimentele s-au desfăşurat haotic şi arbitrar după modelul cunoscut în toată ţara. Au scăpat de urgia „democratizării” câţiva specialişti. Cineva trebuia să facă şi treabă, nu-i aşa? În rest, toţi cei care au fost aduşi la „cârmă” de valul „revoluţiei şi al revoluţionarilor” erau nişte iluştrii anonimi care, nici înainte dar nici după, nu au lăsat urme cu care să se poată mândri. Altfel, cu cine ar mai fi plănuit „afaceri” fraţii F………iu? Unii, după primele confruntări cu problemele reale ale activităţii de conducere au înţeles că pălăria e prea mare pentru ei. Constatând că le cade pe ochi, le stinge lumina şi calcă în gropi, au revenit în anonimat pierzându-se în el. Alţii, mai perseverenţi, au ajuns în puşcării. Acestora, pe lîngă pagubele produse, încă nerecuperate (unele imposibil de evaluat), le plătim acum şi întreţinerea în condiţii civilizate de detenţie, aşa cum ne cere „Înalta Poartă….Europeană”.

V.V., gospodar desăvârşit, a preluat în 1963 o Secţie de Distribuţie a Energiei Electrice (S.D.E.E.) şi până în 1990 a făcut din ea una dintre cele mai eficiente, mai moderne şi mai dotate întreprinderi de reţele electrice din ţară.

N.S., profesionist de excepţie, om de carte, profund şi exigent cu el şi cu ceilalţi, coordona cu mână sigură problemele tehnice.

Urmaşii lor nu au fost în stare nici să întreţină, nici să ţină laolaltă „moştenirea”, risipind munca de peste douăzeci şi cinci de ani a tuturor celor care, de multe ori cu sacrificii şi eforturi semnificative, sfinţiseră locul.

Gestionarea unei moşteniri este proba nivelului de educaţie. Principiul „dacă nu poţi înmulţi, măcar nu risipi” se învaţă în timp, în familie şi în societate, clădind cărămidă cu cărămidă pe fundaţia solidă a unei moralităţi sănătoase.

Câteva luni mai târziu, în acel colţ de ţară, într-o seară frumoasă a începutului de toamnă însoţit de V.V. şi N.S., invitaţi fiind de inginerul O.R. şi el „măturat de valul schimbării cu orice preţ”,  descendentul unui Mitropolit care a scris istorie în Bucovina, descântam într-un loc binecuvântat un pahar cu vin din viile zonei. Gazdele noastre, câteva feţe bisericeşti dar şi însoţitorii mei, fini cunoscători ai „băuturii zeilor”, comeseni antrenaţi, dintre aceia cu masură potrivită, zgândăreau spiritul. Şi discuţia se desfăşura vioi comentând frământările şi evenimentele momentului (unele grave) care ne agresau cu mare viteză şi intensitate. Inevitabil am abordat şi situaţia la zi a Întreprinderii de Reţele Electrice. În context, R. ne-a mărturisit că nu l-a afectat schimbarea, nici măcar „mânia proletară” cu care aceasta a fost făcută. Era însă profund ofensat de profilul moral, intelectual şi profesional al celui care i-a luat locul având doar meritul că îl apreciau şi îl vroiau „masele revoluţionare”. În scurt timp realitatea a confirmat sentimentele şi intuiţia „alungatului”.

Începutul anului 1990 a marcat şi „trezirea” mişcării sindicale. Pe lângă „fermentul” naţional au apărut din senin nişte „organizaţii sindicale externe (europene)” care „dezinteresat” acordau asistenţă structurilor specifice aflate în curs de constituire (consilieri, elemente de logistică, stagii gratuite de pregătire cu toate seviciile plătite în diverse ţări europene şi nu numai etc.).

Curând au început să se afirme ca lideri sindicali oameni care nu-şi găsiseră rostul profesional într-un sistem  ordonat şi riguros ca cel electroenergetic. Plini de îndrăzneală şi marcaţi de importanţa misiunii lor îmi explicau cum reprezintă ei interesele angajaţilor în raport cu administraţia, în condiţiile în care aceasta le asigura salariile, sediile, mijloacele de transport şi de comunicaţie, cheltuielile de funcţionare, adică totul. Au avansat rapid şi le-a crescut brusc standardul de viaţă. Şi-au completat în „termen redus” studiile modeste, au făcut  doctorate dar au rămas ceea ce erau şi înainte: nişte analfabeţi. Unii s-au dus în politica mare, şi-au încheiat mandatele ca iluştrii necunoscuţi, au acumulat suficient şi s-au întors de unde au venit: de nicăieri. Alţii au ajuns în poziţii profesionale de invidiat la care, înainte de ’89, nici nu ar fi îndrăznit să se gândească. În timp scurt şi-au schimbat pe rând hainele, maşina, casa, desăvârşind parvenirea prin înlocuirea nevestei cu alta mai potrivită noului lor statut social! Au girat cele mai aberante decizii care au condus la distrugerea şi apoi la înstrăinarea unor părţi importante din sistemul de distribuţie a energiei electrice. Şi-au sfârşit „cariera” rușinos și dezonorant, în puşcărie sau în libertate dar stigmatizaţi de scandaluri sexuale, de şantaj şi de corupţie. S-ar putea consola cu gândul că au urmat întocmai „învăţăturile  mişcării sindicale”!

Atunci m-am prins că s-au schimbat dramatic, pe termen lung, criteriile de evaluare a oamenilor şi că scara valorilor a fost răsturnată, aducând în vârf tot ceea ce experienţa socială aşezase acolo unde îi era locul – gunoiul!

 Când şi cum m-am prins (I) • Când şi cum m-am prins (II) • Când şi cum m-am prins (III) • Când și cum m-am prins (IV)

1 comment to Când şi cum m-am prins (V)

  • Cornel S

    Atunci, nu exista alternativa. Una dintre cele mai organizate si serioase entități din istoria națiunii romane a fost PCR. După fuga ăluia de pe CC, PCR s-a spart si tara a intrat in haos si in pragul războiului civil si al destrămării. Riscul din urma, cu diverse tonalități si determinări, este si va fi întotdeauna prezent cat Romania va avea granitele pe care le are! Ca in 1990 nu s-a întâmplat destrămarea, meritul aparține unui singur om, hulitul Iliescu, care, cu abilitatea sa si cu incontestabilul suport popular, a lăsat lucrurile sa curgă… Sunt voci care spun ca Iugoslavia ar fi arătat poate altfel daca, in loc de Milosevici, ar fi avut un Iliescu!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>