înainte de Paști, ca de obicei, sus la Mitropolie

…. știți cum e? Fiecare cu tradițiile, obiceiurile sale: sînt lucruri ce-aduc tihna aceea sufletească de care e nevoie. Cînd ești mic, de Paște-aștepți, nerăbdător, iepurașul; apoi mai crești și-i doar o ocazie de-a ieși cu prietenii. Și, cînd sfoara se va apropia de par, o să te bucuri c-ai mai prins înc-un an să molfăi niște cozonac dulce…

Făr-a fi bisericos, m-am obișnuit să trec înaintea Paștelui, în fieștecare an, sus pe la Mitropolie. O fi nevoie, o fi plăcere, nu știu. Serile astea-s cuminți și lungi mereu, și-i așa bine dup-o zi grea să te liniștești aici, departe de Oraș și ale sale!

Dar, pe an ce trece, nici dealul ăsta nu mai e cum îl știam. Încă nu l-a stricat definitiv Biserica, dar… dar – cum să zic? – l-a spurcat, l-a-ndepărtat de omul care caută aici frumusețea… Se simte. Oamenii nu mai urcă ușor, cu privirea limpede, cu bucurie, ci mohorîți. Porumbeii ce veneau la firimituri, stoluri, cine știe unde-au dispărut. Grădina ce se lăsa, umbroasă, spre linia tramvaiului – prin care-ți poți închipui că-și plimbau pașii Filaret și Acachie ai lui Damian Stănoiu – a fost terasată brutal…

Ce să mai zici de ciupeala obraznică a Bisericii? Anul trecut – de Paști – nu se găseau defel lumînări ieftine, ci numai candele de trei lei! Anul ăsta lumînările de 50 de bani care se vindeau în mod obișnuit au fost schimbate, din Vinerea Mare, cu unele mai scurte și mai subțiri, de zici că-s sicksuri – ce hoție care nu poate fi amendată!

… respect și înțeleg Biserica; și mi-i așa silă de felu-n care nu se poate opri din stricat lucrurile frumoase.