Bd. Corneliu Coposu 6-8. Pur şi simplu… un bloc.

scris de Ando

Decembrie 1989 găsea triunghiul cuprins între străzile Sfânta Vineri, Calea Călăraşi (actual bd. Corneliu Coposu) şi Mircea Vodă aproape complet „defrişat” de tăvălugul demolărilor ceauşiste. Cu excepţia câtorva clădiri, practic, era distrus nucleul vechiului Cartier Evreiesc.

O perioadă, nu s-a construit nimic în acea zonă. Apoi, pe măsură ce se rezolvau problemele de retrocedare, s-a dat liber la noi construcţii, dar – în opinia mea – fără nicio viziune urbanistică de ansamblu. Aşa au apărut acele blocuri înalte, plantate parcă alandala pe un mare maidan. Pe undeva, se repetă haosul urbanistic din partea  de nord a oraşului – mă refer la construcţiile noi care mărginesc pe o latură strada Nicolae Caramfil şi, peste pasaj, bulevardul Aerogării – ambele zone fiind la fel de apetisante pentru afaceriştii imobliari.

De aceea, nici nu m-am mirat când am văzut, de curând, că s-a pornit un nou şantier. Se va construi, ghici ce?… un bloc de birouri, de data asta cu deschidere directă la bd. Coposu. Chiar mă întrebam cât o să mai zacă în paragină acel teren.

Şi, din păcate, aşa cum mai spuneam, vom avea o nouă clădire fără personalitate, practic un paralelipiped din beton, sticlă şi metal, rezultatul unui concept arhitectural pe care-l credeam abandonat după 1990.

Paranteză.

Dintotdeauna, am avut un respect, chiar şi un fel de invidie faţă de profesia de arhitect. Unda de invidie m-a lovit în liceu, când pentru majoritatea dintre noi perspectivele profesionale balansau frecvent în zona „inginer sau economist”, iar din categoria “tocilarilor” se recrutau, de obicei, …viitorii medici 🙂 Atunci, am aflat cu uimire că unul dintre colegii de clasă, se pregătea de zor, de peste un an, cu meditaţii în particular, pentru examenul la arhitectură. Ţin minte că a scos un bloc de desen şi ne-a arătat diverse schiţe şi desene la care ne-am uitat cu evlavie şi care l-au săltat undeva, sus, în ochii noştri.

De atunci, în mintea mea, arhitectura a însemnat ceva deosebit, mai mult decât arta de a construi ceva frumos, plăcut ochiului.Am asociat-o, mult timp, cu o anume libertate în gândire şi în atitudine, elemente pe care alte meserii nu ţi le ofereau. Poate doar actoria… Bineînţeles că pe măsură ce anii treceau, realitatea avea să-mi demonteze tăios această marotă. Ajunsesem, chiar să-i compatimesc, oarecum, pe arhitecţi, date fiind constrângerile sistemului comunist, care înăbuşeau şi aplatizau aproape orice ieşire „din rând”. Mă gândeam, deseori, câte idei frumoase, deosebite, îndrăzneţe, câtă imaginaţie au fost îngropate de valul cenuşiu al uniformităţii noilor construcţii (cartiere de locuit, instituţii etc) care se ridicau cu nemiluita în toată ţara. Cât de mari trebuie să fi fost dezamăgirile şi frustrările multor promoţii de arhitecţi din acea perioadă! Câtă imaginaţie spulberată aiurea!

Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea barierelor, când accesul la informaţie şi la documentare este, practic, nelimitat, când ai cele mai noi materiale şi utilaje la dispoziţie, tu vii şi plantezi în centrul oraşului un bloc, parcă geamăn cu cel de pe şoseaua Giurgiului, colţ cu Toporaşi, făcut prin anii 60?!