Cine-a ieșit din casă zilele astea – ieșitul din casă-i gratis! – a rămas uimit: oare ăsta-i orașul meu, mizeria mea pe care-o știam?
Fiindcă bucureșteanul s-a lovit de cu totul altceva decît îi obișnuit: de un oraș viu, vesel, deschis, cald! Cu oameni peste tot, cu chestii drăguțe întîmplîndu-se.
Nu ăsta-i Bucureștiul pe care-l știm, dar – cu siguranță – ăsta-i Bucureștiul pe care-l vrem.
Și nu-i Bucureștiul cu care chipurile ne-ar momi, șmecherește, Primăria: e Bucureștiul pe care-l putem face noi.
Fiindc-am uitat; Doamne, cît am uitat: avem nevoie să trăim în orașul care-i Capitală.
Avem – uitate și-ngropate – ambiții uriașe. Dacă ne uităm la administrațiile locale bune din Țară, vedem că una din cheile succesului lor e ambiția – acea ambiție de-a oferi locuitorilor și-o viață mai bună, și de-ai face mîndri, și de-a le da peste nas altora!
Cine-o veni, în București, și – călare pe ambiția și pe nevoia noastră de-a fi iar primii – va conduce un oraș care să merite să fie Capitală?
Eu nu cunosc încă ființa asta.
comentarii