Copiii înțeleg, desigur, mai multe decît credem noi. Ce-i bine, însă, e că încă nu pot să înțeleagă lucrurile cu care noi ne-am obișnuit; care, din păcate, au devenit – cumva – normalitate; rea normalitate.
E bine și că – pe lîngă asta – încă-s curioși; vor să știe.
Purtînd-o pe fii-mea atîția ani prin Oraș, s-a lovit de multe; a văzut multe; a vrut să știe multe. Arătîndu-i și explicîndu-i, am redevenit și eu mai curios. Unde n-am știut, am citit; unde-am uitat, mi-am reamintit; unde n-am priceput, m-am căznit s-o fac.
Ea crește. Cu toate ale ei – și-s destule: școală, sport, lecții, joacă… prieteni! – cînd e-n oraș, vede.
Vede și tot nu-nțelege!
Tot nu-nțelege: murdăria, de ce-s casele neîngrijite, de ce gaura din trotuar șade nereparată, de ce nu vine cum trebuie tramvaiul și de ce-i murdar în el, de ce oamenii te calcă-n picioare, de ce nu se face ceva cînd pare așa ușor să se facă!
Și-i explici: de ce murdăria rămîne și după ce se face curat, de ce durează un an să se-astupe o groapă, de ce nu-s tramvaie, de ce oamenii nu-s curați nici ei și nici în comportament…. și-i atît de mult – prea mult! – de explicat!
… și nu vreau să se obișnuiască; vreau să priceapă într-atît de bine încît să nu se-obișnuiască.
Acum câteva zile când făceam un pic de turism de weekend pe la Alcatraz am avut o revelație ascultând ghidul acela audio care te plimbă printre celule și spații administrative. Era povestită o scenă de către fiica unui gardian din anii ’50; pe atunci personalul închisorii locuia cu familiile acolo pe insulă într-o clădire separată de corpul principal. Într-una dintre seri cei care locuiau acolo pe insulă împotriva voinței lor începuseră să facă scandal – o scenă clasică de pușcărie cu urlete, zgomote, bătut în țeavă, aruncat cu mâncare. Nimic anormal sau spectaculos, dar pentru fetița de 5 ani era ceva nou. A întrebat-o deci pe mama ei, soție de gardian, ce se întâmplă, iar respectiva i-a răspuns foarte senină și calmă – “își descarcă și oamenii ăia frustrările și nervii”.
OK, transpunem la România, oare o astfel de întrebare ar fi primit un asemenea răspuns? Eu zic că nu, în primul rând fiindcă răspunsul de mai sus denotă stăpânire de sine și control asupra propriei vieți, ceva ce în România e încă greu de găsit în 2017, nu numai în relațiile dintre părinți și copii ci și în general, ca raportare la societate. De-aia ne alegem peste tot numai incompetenți sau preferăm să ne retragem din viața cetății, lăsându-i pe “electorii de serviciu” să voteze ce cred de cuviință. Tot pe aici se pot găsi și cauzele emigrației aproape de masă din ultimii 15 ani, dar să nu dăm idei generației care e încă în școală.
Mi-e teamă că ne-am dezvățat și de luat lucrurile ușor…
https://www.simplybucharest.ro/?p=6507
Comunismul are o contribuție zic eu importantă la acest gen de atitudine. Printre măsurile “de profunzime” luate începând cu sfârșitul anilor ’40 a fost și identificarea, la nivelul fiecărei comunități, a celor mai influenți și / sau a celor mai vizibili indivizi. Cei care au refuzat în diverse moduri “intrarea în noul sistem” au primit în general “vacanțe” pe la Gherla; în anii respectivi nu era deloc greu să-i “găsești” cuiva vreo carte legionară prin pod sau chiar să convingi câțiva pierde-vară că victima ar fi vorbit de rău sistemul la cârciumă cu 3 seri înainte.
Iar după o astfel de “cură de sănătate” care înmuia mușchii și scotea gândurile necurate din cap lucrurile se așezau – gen colectivizarea mergea înainte. Mai mult, dacă lăsai acasă 5 copii și găseai 4 fiindcă în lipsa ta a venit în vizită și vreo epidemie pentru care acum avem vaccin dar nu vrem să mai facem fiindcă “autism”, situația era aranjată complet – chiar nu-ți mai venea să mai deschizi gura să mai comentezi.
Acum țara e pe mâna nepoților celor care au primit câte o cură de-asta de bice și de oase rupte prin pușcăriile comuniste. Și se vede; cel puțin din punctul acesta de vedere comunismul a reușit să ne închidă gura și să ne atrofieze simțurile.