Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea întâi)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

L-am remarcat imediat. Nici nu se putea altfel. Ieșea în evidență între cei peste patru sute de candidați adunați în curtea Școlii generale nr. 87 (str. Dristor nr. 222) și care concurau pentru a ocupa unul din cele o sută douăzeci de locuri puse la dispoziție de Liceul Industrial Energetic pentru anul școlar 1969-1970 curs de zi. Negru ca tăciunele, subțirel (fără să fie slab), avea fibră (se vedea că muncise fizic până atunci). Nu mă puteam înșela. Trăisem până atunci cu ei și printre ei, aveam prieteni ca el. Era țigan.

Vara a trecut repede și luni, 15 septembrie 1969 l-am revăzut printre „bobocii” care participau cu emoție la ceremonia de inaugurare a noului local al liceului și de deschidere a anului școlar. Fusese admis printre primii la „mecanici”.

Ne-am împrietenit repede deși avea un soi de sfială, de reținere în a relaționa cu ceilalți. După mulți ani aveam să constat că cei greu încercați de viață se comportă ca el. Îi spuneam și eu așa cum îi spunea toată suflarea școlii: Țiganu. Nu s-a supărat niciodată. Ba mai mult, recunoștea că este o combinație ciudată de țigan cu turc. A durat vreo doi-trei ani până i-am aflat povestea.

Era din satul dobrogean General Scărișoreanu (fost Enghez), comuna Amzacea, situat în Podișul Negru Vodă, la circa patruzeci de kilometri de Constanța. Provenea dintr-o familie foarte săracă. Pentru motivul ăsta a venit la București. Avea în capitală un unchi care s-a oferit să-l găzduiască, să-l îngrijească și să-l întrețină gratis, cu condiția să învețe și să nu o ia prin bălării. Țiganu a respectat condiția. Din proprie inițiativă, contribuia la cheltuieli cu o parte din bursă. Unchiul lui, cizmar de meserie, locuia pe strada Vericescu, în dosul Uzinei textile „7 Noiembrie”, adică la mine în mahala. Atunci când programul ne permitea (eu eram la „electricieni”) mergeam împreună spre casă și în drum ne mai opream la o bere sau hoinăream prin oraș.

Deși l-am invitat de multe ori, cu greu a îndrăznit să vină la mine acasă. Mama l-a adoptat imediat și îl trata ca pe un membru al familiei (de același statut se bucura și C.I., colegul meu de clasă). În perioada liceului n-am petrecut foarte mult timp împreună dar, ne întâlneam cu mare bucurie ori de câte ori aveam ocazia.

Vara mergea acasă doar pentru câteva zile. Oricum vacanța noastră era mai scurtă cu o lună, perioadă în care parcurgeam stagiul de practică în unități energetice. În rest, așa cum o făceau mulți dintre noi, lucra pentru a mai câștiga câțiva bănuți. Învăța pe rupte și se ferea de belele. Își proteja astfel bursa, singura sursă constantă de bani care îi asigura, la un nivel minim, supraviețuirea. Se număra printre cei câțiva fumători înrăiți. Fuma tutun prost, după puterea buzunarului. În școală se abținea. Regulile erau foarte stricte și nerespectarea lor se penaliza cu asprime.

În 1972, după ucenicia făcută la Palatul Pionierilor cu profesorul și radioamatorul Nicolae Bătrâneanu, după absolvirea cursurilor organizate de Radioclubul Central din București și după trecerea obligatoriului examen, am devenit radioamator cu acte în regulă. Doar prietenii apropiați cunoșteau acest detaliu. Printre ei și Țiganu.

Aveam acasă un mic atelier dotat modest în care mă chinuiam cu îndârjire să aduc la o funcționare normală receptorul sovietic pentru benzile dedicate radioamatorilor pe care îl primisem în folosință de la club. La un moment dat a început să mă viziteze mai des fiind interesat de ceea ce meșteream eu.

A recunoscut că este pasionat de electronică și că se pregătește ca autodidact. Uneori consulta Catalogul de tuburi electronice, împrumuta câte ceva din aparatura de care dispuneam sau își alegea vreo componentă de care avea nevoie. Îl ajutam cu plăcere fără să pun întrebări. Era zgârcit când trebuia să vorbească despre sine. Am aflat după circa doi ani că este un priceput depanator radio-tv.

Preocupați de activitatea zilnică, de ale adolescenței cu bune și rele, ne-am trezit în ultimul an de liceu, al cincilea. Urma o etapă decisivă pentru devenirea nostră și o abordam cu seriozitate. Aveam doar două opțiuni:

• Continuarea studiilor în învățământul superior, precedată de stagiul militar cu durata de nouă luni.
• Un stagiu militar de șaisprezece luni și apoi un post corespunzător pregătirii în industria de profil.

Așa cum era firesc, majoritatea (inclusiv Vasilache) a optat pentru Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. După sesiunea de toamnă, circa 80% dintre absolvenții promoției noastre și-au continuat studiile de specialitate dar s-au îndreptat și spre alte domenii (fizică, filologie, economie, actorie, finanțe, armată).

Păstrez în arhiva personală o singură fotografie în care apare Țiganu. A fost făcută in iunie 1974, cu ocazia festivității care marca plecarea în viață a unei noi serii de absolvenți și l-a surprins îndată după ce a fost declarat Șef de promoție la specializarea Mecanoenergetică. La rever poartă „Insigna de onoare” a liceului, distincție acordată elevilor și profesorilor ca recunoaștere a rezultatelor deosebite obținute în activitatea școlară, profesională, culturală, sportivă…

Privirea plină de înțelesuri îndreptată asupra lui aparține directoarei adjuncte, profesoara noastră de limba franceză, doamna Pericle Micu Michaela și viza perciunii, cămașa și cravata Țiganului care săriseră din canoane deși, celor din ultimul an li se tolerau mici abateri.

În seara aceleiași zile, profesori și elevi ne-am întâlnit la o petrecere pentru a sărbători evenimentul așa cum se cuvine. Greul de acum urma. Examenul de bacalaureat a trecut fără probleme deosebite. Promovabilitatea de circa 90% (care atunci nu era o performanță) stârnește azi panică!

M-am văzut cu Țiganu înaintea admiterii. Într-o pauză de relaxare a trecut pe la mine. Tata a pus la repezeală oarece pe grătar și a scos un urcior cu vin rece. Am avut astfel cele mai bune condiții pentru un schimb folositor de impresii și de idei! Spre seară ne-am îmbrățișat, ne-am urat noroc, apoi ne-am întors la treburile noastre.

Și a venit examenul de admitere, primul examen cu miză mare prin care trebuia să trecem. Absolvenții liceelor industriale de diferite specialități puteau alege ca în locul fizicii să susțină examenul la unul dintre obiectele de studiu specifice. În cazul nostru era vorba de Centrale, stații și rețele electrice (CSR) pentru specializarea Electroenergetică și Cazane și turbine pentru specializarea Mecanoenergetică. Am avut emoții deși eram bine pregătiți. Muncisem mult și noi și profesorii noștri: Gheorghe Pericle – Matematică, Nicolae Antoniu – CSR. Singura formă de pregătire suplimentară la care eu și colegii mei (cu trei-patru excepții) am participat a fost organizată de școală în afara programului normal. La solicitarea conducerii ni s-au alăturat fără ezitare profesorii Lucia Pantelimon și Eugeniu Potolea de la Facultatea de Energetică.

Așteptând rezultatele fiecare dintre noi și-a petrecut timpul după posibilități și după puterea fanteziei. Eu, împreună cu un grup de fete și băieți din Vitan, pendulam; o zi la ștrandul Floreasca, o zi la ștrandul UTC de la Băneasa.

În ziua sorocită nu am plecat nicăieri. Când soarele a devenit mai îngăduitor, am apucat agale spre Grozăvești însoțind Dâmbovița din mersul hurducăit al tramvaiului 13. Pe drumul dintre Splai și Rectorat era ca la manifestația de 23 August (lipseau steagurile, crenvurștii și berea). Cu oarecare greutate am ajuns la Facultatea de Energetică în fața căreia o grămadă impresionantă, amestec de părinți și copii, bloca avizierul. Hotărât să mai aștept pentru a se ostoi dorința acestora de a ajunge grabnic cât mai aproape de lista adevărului și pentru a nu stânjeni circulația, m-am retras pe spațiul verde care mărginea aleea de acces.

Acolo am avut surpriza să dau de Vasilache. Stătea turcește în mijlocul peluzei și râdea singur de se prăpădea. Cei din jur se uitau la el cu subînțeles!

— Ce faci Țigane?

Când m-a văzut a început să râdă mai abitir arătând cu mâna spre avizier.

— Ce ai mă? Te-ai dilit?

Printre hohote de râs și sughițuri mi-a răspuns:

— Am intrat amândoi! Du-te să vezi!

Curios, mi-am făcut loc prin mulțime și… am văzut. Așa era! Alături de mulți dintre colegii noștri, intrasem amândoi. Doar că Vasilache Marius era ultimul candidat admis. Sub numele lui s-a tras linie. Atunci m-a pufnit pe mine râsul.

— Gata Țigane, încetează! Ultima bursă de licean se plictisește în portofel! Hai că fac cinste!

S-a ridicat vioi și am pornit la deal spre Armata Poporului de unde autobuzul 36 ne-a dus până în față la Cina. Acolo lucra ca bucătar Marian Bărăgan, zis Mijache, unul dintre copiii Vitanului alături de care trăisem și împărțisem atâtea. De la intrarea în restaurant am sunat acasă pentru a-i scuti pe ai mei de emoții inutile. Țiganu nu-și putea anunța familia. Nici părinții, nici unchiul lui nu aveau telefon.

Într-un colț mai ferit al grădinii ne aștepta o masă liberă. Era mâna lui Mijache pe care l-am rugat să ne pregătească o gustare potrivită pentru o țuică bună, urmată de un grătar asortat, așa ca la Urlătoare .

După șlibovița stinsă cu mizilicuri, ne-am reglat aciditatea cu o bere poloneză (una singură!). Grătarul, pregătit la meserie, a fost acompaniat de cabernet bulgăresc cu pepsi. (Doamne, ce sacrilegiu! Să amesteci vinul, băutura zeilor, cu o zeamă vulgară.) La vremea aia era „culmea rafinamentului”!

Vorbind de una – de alta ne-a prins ora închiderii și am plecat amândoi, pe jos, spre Vitan. Ne-am despărțit la Bujavercă, în fața unității de pompieri.  Peste vară nu l-am mai văzut. Eu am lipsit mult timp din București. El s-a angajat pe undeva. Urma să plecăm în armată și fiecare ban atârna greu. A trecut însă de câteva ori pe la părinții mei. Mama îl primea cu dragoste, îl punea (cu forța) la masă, îl întreba dacă are nevoie de ceva. Uneori avea! Avea nevoie de bani! Îi cerea cu împrumut și îi înapoia la data pe care o alegea singur. Niciodată nu s-a întâmplat altfel!

Ne-am întâlnit în seara zilei de 1 octombrie 1974 în unitatea militară UM01462 – Regimentul 29 Artilerie Antitanc – Caracal. Acolo, la marginea orașului, pe strada Eternității, gard în gard cu cimitirul, am petrecut împreună următoarele nouă luni din viața noastră, timp suficient pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne apropia mai mult. Am fost repartizați în același pluton și găzduiți în același dormitor. În scurt timp, noii noștri colegi i-au schimbat porecla cu una mai intelectuală: Charly, după numele unui personaj de film care avea pielea de aceeași culoare cu a lui.

Țiganu era un om minunat, avea suflet de aur. Cu el (dar și cu alții) împărțeam codrul de pâine, ciocolata primită de acasă, crema de ras, sticla cu vodcă sau cu vin introdusă pe șest în unitate, biscuiții, slănina perpelită pe jar, la gura sobei, borcanul cu compot cumpărat de la chioșcul alimentar… Sărăcia de acasă îl făcea stingher. Îi explicam pe îndelete că nimic nu poate justifica atitudinea lui, că este mai bun, mai dăruit și mai om decât mulți dintre semenii noștri avuți și că ăsta nu este un handicap. În plus, cu el împărțeam bucuria, tristețea, temerile, speranțele, reușitele, îndoielile, eșecurile acelei perioade.

Din când în când avea momente de melancolie pe care le consuma cântând. Vocea lui te ducea cu gândul la Charles Aznavour. Se acompania zgândărind, cu destulă pricepere, o chitară împrumutată de la magazia subunității. Așa am aflat și eu de această dexteritate despre care nu-mi vorbise niciodată. O făcea într-un fel special. Se așeza turcește pe pat și cânta în surdină, doar pentru el. Nu făcea spectacol.

Se deconecta de la realitate. Nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. Cred că nici alarma nu l-ar fi putut perturba. Avea un repertoriu trist, de inimă albastră, amintind de viața porturilor.

Odată l-am întrebat de ce nu s-a făcut marinar:

— Am vrut, dar nu sunt bun de marinar!

— De cee…?

— Îmi intră apă-n cur și mă înec!

Când se plictisea de cântat, se întindea, aprindea o țigară, o punea în colțul gurii și fără să tragă din ea, stătea nemișcat cu mâinile sub cap până ce scrumul încins risca să-l ardă.

(VA URMA)