O luăm la pas mai departe… Rămînem pe mîna stîngă a șoselei. Remarcăm la numărul 33 o intrare-ntr-o curte, străjuită de-o poartă ruginită.
Aici își mutase Paul Budich făbricuța pe la 1910-și-ceva, după ce-o ridicase pe sfîrșit de secol XIX undeva pe Calea Plevnei. O găsim în terfeloage mai vechi și la numărul 41, dar se poate să fie din cauza vreunei schimbări a numerotării – naiba știe. Tot la numărul 33 s-au mai aflat și făbricuțele de produse metalice Wefa și de mătase Femina; ceea ce nu-nseamnă că n-ar fi avut loc, cu toatele…
Ce-i clar însă, e că fabrica se dezvoltă în perioada interbelică, sub conducerea fiului lui Budich – tot Paul îl chema – care locuia la doi pași, pe Fabrica de Chibrituri. Cîte nu se făceau aici: alambicuri, filtre, aparate, instrumente sanitare – orice din aramă. După Război, fabrica se numește Progresul, și dup-aia devine Uzina Mecanică de Utilaj Chimic; ulterior, U.M.U.C. se dezoltă și – prin anii ’70 – își mută producția mai în afara orașului.
Nu ți-ar spune nimic nici clădirea asta de la numărul 47; e la un pas de intersecția cu Fabrica de Chibrituri, la stația de autobuz a lui 173. Înainte de Război găseam un atelier de fierărie și o făbricuță numită Sarotub, care se ocupa de staniol – folosit la tuburile pentru pasta de dinți, ambalaje de creme și ciocolată… După Război mai aflăm aici Cooperativa Dealul Spirei, cu o secție de produse chimice.
Dacă sîntem la intersecție, să privim un pic în jos, spre Filaret… Pe strada Fabrica de Chibrituri – știm deja – am avut, firește, fabrica de chibrituri; lîngă ea, fabrica de timbre și mai apoi Monetăria Statului. Dar găsim și alte fabricuțe interbelice; la numărul 7 – cam pe unde s-a mutat azi Primăria Sectorului 5, în fosta tipografie – a ființat cîndva și fabrica bomboneriei Dobriceanu; la numărul 3 și la 21, cîte-o țesătorie; dar și la numărul 13 (ce-i drept, după Război) o unitate a Uzinelor Textile 7 Noiembrie; la numărul 40, fabrica de curele Titanica. La numărul 24 au funcționat fabrica de electrotehnice Elnor, cea de vopsele Gălățeanu, și Uzinele Metalurgice București (care se ocupau, mai mult… cu articole de menaj) și Imprimtex, ce-avea de-a face cu mașinile de tipărit.
E vremea să ne-ntoarcem pe Viilor – pe jos, căci autobuzul 232 nu mai circulă de ani buni pe-aici – și să vedem ce se petrecea și pe partea dreaptă; după ce trecem de fabrica de dulciuri, ce găsim?
Ditai locul gol, o pîrloagă uriașă care se-ntinde pînă-n linia tramvaiului de pe Trafic Greu: aici s-a demolat fabrica de ulei Muntenia. Fabrica ridicată de Mohr la 1899 a prins o viață lungă, pînă-n 2006-2007. Ne-au rămas doar cîteva imagini cu o clădire istorică de pe colțul cu Spătaru Preda, făcute de Ștefan Zemun (pasiunea lui pentru istoria industriei bucureștene o găsiți pe forumuri). Sînt vreo două-trei surse de unde putem fi îndreptățiți să credem că în această zonă – la numărul 26 sau 28, azi neidentificat – ar fi funcționat pînă spre mijloc de ani ’30 și fabrica de ciocolată și bomboane Capșa (pe-atunci, desigur, fabrica de ulei nu ajungea pîn-aici!) Mă-ntreb: să fi fost în clădirea din poza asta? N-o să știm niciodată.
E aproape sigur că pe-aici pe undeva trebuie să fi fost fabrica de încălțăminte a lui Leon și Mândrea. S-a deschis la 1881. Făcea cisme – furniza și pentru armată, desigur – dar nu prea-mi dau seama cînd și cum s-a-nchis. O fabrică de curele doar a lui Mândrea e menționată prin anii ’20. Dibuim dintr-un „who’s who” de la 1904 și unde ședea… managementul.
În 1925, cînd se petrece o explozie la fabrica de ciocolată, ni se confirmă că funcționa în fosta clădire „Mândrea”.
Se mai vede, prin gard, și o clădire de o frumusețe mare, ce se găsește în paragină. În ea erau la un moment dat birouri și, pe sfîrșit, chiar un mic punct de desfacere al fabricii de ulei care se extinsese și aici. Clădirea e în plan să fie demolată.
O vedere aeriană de-acum 15 ani ne înfățișează întreaga arie dispărută; într-adevăr era o fabrică impresionantă. La construirea șoselei Progresului (inițial din beton, asfaltată la sfîrșit de ani ’90) s-au tăiat părțile din spate ale curților întreprinderilor care dădeau în șină; deci fabrica de ulei era și mai mare.
Vedeți – cu verde – și cioturile de cale ferată care mai traversau șoseaua Progresului (pe care ne-ncăpățînăm s-o numim Trafic Greu) intrînd – primul – la fabrica de ulei și – al doilea – spre depozitele de materiale de construcții ce se construiseră în spatele vechiului magazin al lui Andrenyi. Șinele au rezistat pînă prin 2005-2006 – mai mult pentru ca elevii de la școlile de șoferi să-nvețe să oprească la crucea Sfîntului Andrei, căci garnituri de marfă nu prea mai intrau pe aici. Pe o hartă din anii ’20 se vede splendid numărul uriaș de linii de tren care se ramificau în zona aceasta industrială:
… cum să nu prospere, deci, întreaga zonă? Desigur, nu toate clădirile ce ne-au rămas azi, pe-aici, în zona adiacentă a căii ferate au fost doar fabrici; destule erau depozite, antrepozite și – mai apoi – „baze de aprovizonare și desfacere”; căci așa se numeau…
Fabrica de ulei – ne-ntoarcem la ea! – nu ține și n-a ținut niciodată de Viilor, ci de strada Spătaru Preda, aici era și intrarea principală. S-a întins în ani, ajungînd să umple tot locul ăsta. A mai rămas din ea o clădire și poarta frumoasă, pe care se mai văd inițialele de la Ulei Muntenia.
Tot de la Ștefan Zemun mai avem și-o idee despre cum arăta înc-un pic din fabrica de ulei…
Fie vorba-ntre noi, uleiul făcut aici n-a fost socotit nici prea-prea, nici foarte-foarte: noi așa l-am prins: unii chiar la rație. Și n-am uitat nici vremurile cînd vara – pînă să iasă noua recoltă – nu se găsea neam ulei în comerț. Margarina era, desigur, oribilă, iar halvaua… îngrozitor de uleioasă; dar cum putea să miroasă pe-aici, seara, cînd se lăsa-n jos izul greu de la procesarea semințelor de floarea-soarelui…
Ceva mai încolo – tot pe Spătaru Preda -, s-a mai ocupat de ulei și fabrica Zimmer, înainte Merkur; se zice că fabricile s-ar fi unit. Partea asta de stradă e numai industrie. Mai găsim – vizavi – fostele autobaze ale Transcomului, unde azi se fac ITP-uri și se repară fel de fel de mașini: căci în afară de asta, mici depozite și ateliere de termopane, nu prea merge nimica pe-aici; mai încoace ghicim clădirile ce se-ntind mult în înterior ale Țesătoriilor Reunite (nu știu ce se mai țese-n ele).
Prospecțiunile pentru filmul „Puterea și adevărul” ne-nfățișează Fabrica de Ulei și Țesătoriile în 1971:
Țesătoriile Reunite nu-s de ieri-de-alaltăieri; sunt înființate la 1933. Și – naiba știe cum – și cică Industria Iutei ar fi ținut, pe-atunci, tot de Spătarul Preda, deși o știm prea bine înspre strada Veseliei, ocupînd aici un teren despre care tot se-aude că e vrut de Dedeman. Dacă aruncăm o privire-n lungul șoselei Progresului, în peisaj de toamnă, ghicim cocoașele triste ale clădirilor unde-și tîrîie zilele fabrica de iută:
Dar iar ne-am dus mai departe de Viilor – hai înapoi; ținem minte unde-am rămas și vedem data viitoare ce urmează • prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte
Mamaaa, ce periplu interesant. Mai sunt multe episoade, ca vreu sa-l pun pe pagina mea de FB(cu voia dvs.,bineinteles)?
MULȚUMIM!
Sigur că da!!
… mai avem cel puțin încă pe-atît!