Oţetaru’… Ce ne-am face fără el?

scris de Ando

Acum şase ani, Florin spunea că oţetarul este  „o plantă, care îşi începe viaţa ca o buruiană şi se transformă într-un adevărat copac”. Nimic mai adevărat. „Respectivul” se proţăpeşte fără jenă în orice fisură de zid sau petec de pământ părăsit şi, dacă nu se intervine, îşi urmează cu dârzenie drumul până la stadiul de…stăpân vegetal al zonei.

E bine, e rău? Problema e mai veche şi interesant este că am găsit un articol din „România liberă” din 25 septembrie 1964 – articol în care, după ce se lămureşte confuzia oţetar-cenuşar, sunt prezentate şi argumentele favorabile păstrării acestui arbore în oraş.

Revenim la vremurile noastre. Nu-i niciun secret: Bucureştiul suferă enorm, în lunile toride de vară, şi din cauza lipsei de vegetaţie. Beton, asfalt, tăieri necontrolate de pomi şi copaci, spaţii verzi sacrificate. Gropi şi spaţii imense abandonate de ani şi ani, acolo unde s-au demolat clădirile vechi în vederea unor construcţii noi, dar unde nu s-a construit încă nimic. Una peste alta, un oraş rănit!

Noroc – zic eu – cu această vegetaţie spontană care „lucrează” mai bine ca noi. Aşa se face că, de exemplu, groapa de pe locul fostului sediu al M.I.C.M. de pe Calea Victoriei – demolat acum zece ani – a fost năpădită de tufişuri şi oţetari.

Să zicem, deci, mersi că oţetarul sau cenuşarul şi „ruda” lor agăţătoare – iedera – îşi văd neabătut de viaţa lor şi mai oblojesc oraşul cu câteva petece de verdeaţă şi umbră.