Mă fîțîi prin oraș cît pot și cît îmi îngăduie timpul. Îmi place și-am nevoie de asta.
Interesele mele îmi cer să-nțeleg ce se petrece-n jur – și pentru asta trebuie să las cît mai puține fețe ale viețuirii noastre neacoperite.
Am văzut-o și la alți oameni, mai importanți și mai ocupați decît mine – pe care obișnuiesc să-i întîlnesc ba-ntr-o stație de autobuz, ba pe-o străduță de din dos; e vorba de oameni care se deplasează altminterea cu mașini pe care-ți face plăcere să le conduci și n-au vreme de pierdut – dar pentru care e important să-nțeleagă cum este omul; și ca să-nțelegi omul, trebuie să-l vezi și pe stradă, și-n tramvai, și la coadă la covrigi, și sprijinind o ușă de crîșmă.
Cum ar veni, se cade să-nțelegi omul lovindu-te de el, nu văzîndu-l în serialele de comedie date la televizor.
De-asta, cînd mă nimeresc printr-un loc prin care alții trec în goană, mă opresc cîteva minute – cîte am! – să-l iscodesc.
Să-i văd și noroaiele, și poveștile uitate, să-mi trezească aminitiri; să descopăr ceva neștiut – pe cît se poate.
Nu-i ușor – dar nici neplăcut nu e; fiindcă-s printre oameni și locuri din orașul meu: orașul pe care-l înfățișez nemijlocit, orașul pe care interesele mele îmi cer să-l pricep.
comentarii