Am ajuns la sfîrșitul seriei noastre.
Adică ni s-au terminat toate caricaturile lui Matty apărute în rubrica „Una pe zi” – toate caricaturile pe care le-am avut noi.
Și… am avut!
A fost o întreprindere extraordinară! În aproape cinci ani de zile cred c-am adus lumii mai bine de 1800 de zîmbete; zi de zi – în fiecare zi.
Am ales să încheiem seria cu… începutul ei. E vorba de caricatura publicată pe 15 februarie 1967, cu 51 de ani în urmă. E prima caricatură din seria Una pe zi!
Dar în orice sfîrșit – trist! e și-un început – vesel!
Pentru că… Matty nu se-nchide, caricaturile nu se-opresc.
Continuăm: am strîns din reviste, din almanahuri, din cărticele, alte și alte caricaturi!
Cu ce-i plăcea lui așa de mult: cu pescuit, cu vînătoare, cu sport, cu viață de oraș și – peste toate – cu humorul cu care s-a privit el însuși.
Cu siguranta va fi ca si cum ne va lipsi un prieten foarte bun. Multumim mult pentru toate zambetele care ne-au deschis zilele. Mai rar astazi asa seriozitate si consecventa. Cred ca dl Matty ar fi fost mandru de voi si dupa o mirare si un ras bun, précis v-ar fi dedicat o caricatura sa vi se potriveasca ca un ciorap umed. 🙂 Ave si multe aplauze binemeritate!
Precis!
… ne-ntîlnim în continuare, de mîine-n colo.
La 7 și 7 minute. Precis.
Atunci va multumesc mult pentru efortul si rabdarea de a le culege si a le aduce pe toate pe monitor!
A meritat.
Și merită!
Seria e interesantă prin faptul că e o fereastră către lumea bunicilor și/sau părinților noștri. Din caricaturile lui Matty reies tot felul de mentalități, probleme sociale – ce mai, o mină de aur dpdv antropologic. Ce nu a apucat să vadă Matty, dar e vizibil pentru noi, e că acea lume a îmbătrânit urât, urât de tot, lăsând loc unei realități cu un nivel mult mai mare de inegalitate socială.
era ușor să faci caricatură-n vremuri stabile, „ușoare”…
Era ușor fiindcă gradul de uniformitate socială era mult mai mare. Toți adulții de atunci erau produsul unui anume mediu social, cu anumite reguli, așteptări și posibilități. Discuțiile de birou de întreprindere erau practic aceleași peste tot, probleme de aprovizionare erau peste tot, transportul în comun unea de voie sau de nevoie pe majoritatea, toți își tratau mizerabil copiii și îi prezentau în fața altora ca pe niște râzgâiați cu pretenții nefondate de la viață, chiar dacă aveau 3 sau 30 de ani. Matty, când desena o scenă cu ninsoare și oameni în stație, situația rezona cu foarte mulți cititori – nu numai din București.
Acum fiecare e în “bula” lui, cu vizibilitate extrem de limitată în restul de “bule”. O discuție de birou de corporație pe tema unei viitoare vacanțe în Mauritius sau a achiziției unui autoturism scump s-ar putea să nu aibă ecou nici măcar pe același etaj, ba chiar să provoace frustrări celor care văd clădirile de sticlă doar de afară. La fel, o discuție inspirată de conspirațiile plimbate de anumite posturi de televiziune ar provoca, în altă “bulă”, cel mult niște hohote de râs. Ce caricaturi să faci din astea? Ce teme comune să mai aduni?
Trist pentru umor, Bulă nu mai e un personaj – ci o chestiune de apartenență de grup!