Timpul ceasului s-a scurs…

scris de Ando

Sunt un „ratb”-ist cu vechime. Aproape 6 ani, am făcut cu tramvaiul traseul de la Toporaşi (Şos. Giurgiului) până la staţia de la poalele Mitropoliei, cea de la intersecţia străzii 11 Iunie cu bd. Coşbuc (actual Regina Maria).

Mai întâi, pentru ultimele două clase de elementară făcute la şcoala 123 (Poenărescu), apoi liceul, la „Mihai Eminescu” de pe Rahovei. La început, era numai tramvaiul 12, ulterior s-a înfiinţat şi linia 7.

Pe atunci, tramvaiele 12 şi 7, cam prin dreptul Tehnic Club, o coteau de pe Calea Şerban Vodă pe strada Cuţitul de Argint, pe lângă parcul Carol şi coborau – ca şi acum – dealul Filaretului, spre 11 Iunie.

Ei bine, cam pe la mijlocul străzii Cuţitul de Argint, era staţie şi, acolo, chiar lângă gardul care mărginea parcul, trona, cocoţat pe un stâlp, un ceas mare, cu trei cadrane. Mergea foarte bine  (bănuiesc că era cumva legat de Institutul Astronomic, aflat la doi paşi, în parc), iar noaptea era şi luminat.

Chit că după intrarea la liceu, am primit cadou un ceas de mână, tot ăsta de lângă gard a rămas, ani de zile, reperul meu orar. Când tramvaiul se apropia de staţie era, practic, imposibil să nu-ţi fure privirea unul din cadranele lui, vizibile din orice direcţie. După el îmi dădeam seama dacă ajung la timp la şcoală, dacă mai am o şansă pe bază de alergare sau dacă… am feştelit-o definitiv cu prima oră şi trebuie să încropesc în grabă o istorioară, drept scuză.

Apoi, pentru patru ani de zile, am schimbat traseul şi tramvaiele pentru Politehnica din Grozăveşti. Dar pe 12, pentru că mă ducea direct la gară, l-am mai folosit uneori, atunci când aveam cursuri în localul politehnicii din Polizu. Pe urmă, am schimbat cartierul şi nu am mai avut drum pe acolo.

Intre timp, prin anii 80, strada de pe deal – Constantin Istrati – a fost prelungită pe lângă autogara Filaret, până la noua arteră Progresului (Trafic greu), iar tramvaiele au fost scoase de pe Cuţitul de Argint, ele ajungând la şi de la Piaţa Pieptănari (Eroii Revoluţiei) prin Șoseaua Viilor.

Aşa se face că, foarte recent, trecând la pas prin zonă, am căutat vechiul ceas. Şi, spre surprinderea mea, l-am regăsit, la locul lui. Mai bine zis, ce a rămas din el: o carcasă ruginită, în vârf de stâlp, cu găvanele goale. Un ceas învins de timp.