pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Știm: bucureșteanului îi place forfota, învîrteala – și să-i iasă ceva.
De-aceea vin oameni la Obor; de-aceea se duce lumea-n tîrg la Vitan; de-aceea ne-atrag talciocurile.
Printre pozele din Bucureștiul cel vechi, interbelic, nu se poate să nu vă fi atras atenția pitorescul tîrgurilor, piețelor, bîlciurilor și oboarelor – nu? Locuri unde găseai de toate și orice. Legate de sezon ori de vreo ocazie – ce altceva erau Moșii? – permanente ori cu o periodicitate săptămînală. Ne este cunoscut numărul 496 al revistei „Realitatea Ilustrată” din iulie 1936 care înfățișa tîrgul duminical ce se ținea pe Calea Vitan, înspre intersecția cu Dudeștiul „cuprinzând tot drumul, inclusiv trotuarele, fără nicio considerație pentru circulație […] Odată pe săptămână, Duminica, fiecare are voe să se așeze, cu taraba lui, ori unde i-ar trăsni prin cap, să circule pe unde vrea, și să facă ori câtă larmă poftește, pe sub ferestrele locuitorilor exasperați”.
Articolul pomenește de încă vreo două bîlciuri mai civilizate „sub cerul liber în București: târgul din Tei și cel de pe B-dul Maria”, dar s-au păstrat amintiri despre felurite alte locuri unde se mai țineau: înspre Piața Rahovei, la Mandravela, la Bariera Vergului, la Filantropia…
Tradițional, toate aceste evenimente atît sociale cît și comerciale nu presupuneau desfacerea de produse vechi, rămase de prisos prin gospodărie; cei ce n-o duceau prea bine puteau oricînd să găsească lucruri purtate, la mîna a doua, la alde „Taica Lazăr”, fiindcă centrul Capitalei avea magazine, magazinașe – străzi cu magazine și magazinașe – unde prosperau, organizat, asemenea îndeletniciri. Poza halei de antichități și vechituri a lui Schreiber și Guttman de pe Calea Văcărești cu Sfînta Vineri – „faimoasa răscruce a tuturor mizeriilor” – ne-a fost păstrată și azi.
Aici, în regatul chilipirurilor, găseai tot „ce lepăda Capitala” – presa interbelică abundă în descrieri. Zona ni-i înfățișată pe larg într-un reportaj din 1929: „Discipolii lui Taica Lazăr sunt oameni șireți, inteligenți, experimentați, care cunosc dintr’o singură privire clientul „după cum calcă” și se reped ca niște vulturi atunci cînd au de-a face cu unul care într’adevăr a venit să cumpere. Vai de urechile bietului client! Dacă întreabă cineva, i se răspunde repede cu mii de explicații, de argumente, de laude, de amănunte, care amețesc mintea cumpărătorului. Toți negustorii din hală vorbesc la fel, pe nerăsuflate, cu luxul de amănunte specific lui Taica Lazăr, care convinge întotdeauna clientul cu potopul de argumente, sau cu geamantanul de anecdote din care servește atâtea până ce clientul capătă bună dispoziție pentru cumpărat. În hală se găsește orice. Deaceia nu poți cere un lucru de care să fii sigur că nu s’ar putea găsi.”
Așa că n-avem de ce să nu ne-ncredem în Eugen Barbu, care descrie realist locurile în „Groapa”:
„Spre Calea Văcăreștilor era un tîrg înghesuit între două strazi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămășile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înțolească și luau mai ieftin costumul. […]
În fundul prăvaliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muște. La vreo cinci mașini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcînd croiala hainelor. Schimbau nasturii și le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la doua rînduri, negustorul îl făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar și punea altul pe fața stofei, nu mai semăna cu ce aduseseși. Lucrurile treceau în încăperea din față, plină de umerașe pe care atîrnau o mulțime de costume țepene și cămăși de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate și afară, pe trotuarul îngust și plin de hîrtii, atîrna un șir lung de haine…”
Rușinoasa bucată comercială din buricul tîrgului își pierdea, încet, locul. Rigorile timpurilor marțiale, precum și alte considerente, cereau în 1941 ca activitatea să fie mutată-n părțile Vitanului și, respectiv, Teiului.
Chiar și atmosfera bîlciului din Vitan devine sărăcăcioasă.
Nu putem uita că aveam încă un comerț ambulant care – tradițional – făcea parte din viața orașului. Străzile erau împînzite de mici comercianți, meseriași și prestatori de servicii. Activitatea acestora începe, treptat, să fie reglementată; se interzic strigătele care atrag mușterii, se oprește comerțul acesta pe unele străzi centrale, se introduce obligativitatea obținerii unei autorizații.
Cu toate astea, după ce lipsurile Războiului îi împingeau pe oameni să caute chilipiruri la cei nevoiți să le dea pe nimic, găseai nimicuri peste tot: erau vremuri grele.
Pentru atmosferă, avem cîteva spicuri din Iunie ’45, adunate de Nell Cobar în „România Liberă”: „… se înghesuie dudui oxigenate cu uriași ochelari de soare și alături de ordonanțele trimise după târguieli, cetățeni serioși, cu mustață, chelie și servietă își dau coate cu elevii ce-au tras la fit; o lume curioasă, prinsă în lațul «chilipirului» și al spectacolului de gratis”:
Da’ să ne vedem de ale noastre și să deslușim – acum că am și înfățișat tabloul micului comerț al Capitalei – cum s-a ajuns anume la Talcioc?
Zice-se că-i, așa, venit de la sovietici; era un loc unde aristocrații măturați de revoluția bolșevicilor mai vindeau ce le mai rămăsese de preț; dacă le mai rămăsese ceva. Pîn’la urmă, chiar Ilf și Petrov ni-l introduc în scenă pe marele maestru al combinațiilor măritînd un astrolab într-o piață. Nu ne mirăm, deci, că mențiunile despre „talcioc” dintre Războaie privesc doar piețe din Chișinău și Odesa.
Așadar, nu un tîrg cu produse, cu mărfuri, cu unelte, cu lucruri trebuincioase gospodăriei – ci un tîrg cu vechituri: asta-i Talciocul; nu un obor bogat, nu un bîlci vesel, nicidecum o piață plină de viață, ci un tîrg trist, sărăcăcios, în pas cu vremurile grele.
Primele ecouri din presa vremurilor noi sînt pe măsură. Extragem din „Viața Capitalei” in octombrie 1949:
„Peste viaţa acestui oraş s’a suprapus ca o pecingine, târgul de Duminică a cărui faimă cutreeră Capitala. Cine n a auzit de târgul săptămânal din Colentina? Sub forma primară a trocului a luat fiinţă cu decenii în urmă un bâlci local, în care mai târziu au pătruns şi lipitorile comerţului de haine vechi, telalii, care şi-au umflat chimirile din jecmănirea celor nevoiaşi. Acum, în fiecare Duminică dimineaţa se adună o lume pestriță care etalează o varietate de obiecte vechi. Debitul verbal al «negustorilor» formează un zumzet uriaş din carp se rup frânturi de fraze elogioase pentru mărfurile aşezate pe geamantane, tarabe sau direct pe pământ – şi care au ca scop amăgirea clienţilor, în majoritate ţărani muncitori din împrejurimi. Aici, se vinde un pantalon, dincolo, o mănuşe desperecheată, o gheată, un hârb… închipuirea nici nu poate cuprinde diversitatea obiectelor şi adesea trecătorul surprins se întreabă de rostul unora dintre ele. Aglomerarea de oameni care se frământă şi foesc din zori şi până la închiderea târgului, pare de departe un imens muşuroi. Nu lipsesc nici abilele strecurări de mâini în buzunarele doldora ale acelora care şi-au vândut vitele in oborul alăturat şi vin apoi aici să cumpere «chilipiruri», dar pleacă fără nimic. Prin aspectul lui insalubru şi supărător, prin conţinutul lui de speculă, căreia îi cad victime ţăranii muncitori din împrejurimi, acest târg trebue să dispară.”
Va urma!
comentarii