despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Niţică istorie – Să începem de la Cuza

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis.

Cred că cea mai accesibilă componentă a originalei democrații românești este dreptul la liberă exprimare. Oricine poate spune orice, oriunde, oricând și oricum. Se abuzează copios de acest drept. Puțini știu ce spun. Foarte mulți bat câmpii, spun ce știu, mulțumiți și bucuroși că opinia lor este auzită.

Dacă cei care dau pe goarnă gânduri netrecute prin filtrul cunoașterii, care nu au poposit pe la sediul gândirii, sunt persoane publice cu notorietate, atunci răul făcut de aceștia este maxim

Numai autocenzura, dacă există, ne poate tempera. Pe unii guralivi incomozi și uneori culpabili, îi amuțește Direcția Națională Anticorupție, de cele mai multe ori cu mijloace nedemocratice.

Între ziua Nașterii Domnului și Revelion, Antena Monarhiei (fostă Antena 3) a transmis o șuetă între Alessandra Stoicescu, vestală pioasă la rămășițele vestigiului monarhic românesc și arhicunoscutul Marius Tucă. Dialog ușurel, de vacanță, glumițe cu perdea, subiecte de doi lei legate de trecuta activitate în televiziune a caracaleanului, totul după un plan recunoscut chiar de cei doi.

Când plictiseala risca să alunge privitorii, gazda a adus în discuție, pe departe, pe după șură, subiectul monarhiei. De bună seamă figura și el în program dar, trebuia abordat cu fereală ca să nu se prindă „fraierii”.

Maestrul Tucă a intrat imediat în rol, a început să ne uimească și rezumând, ne-a transmis următoarele:

  • A fost impresionat de emoția colectivă stârnită de ceremoniile fără cusur organizate de statul român pentru a-l onora pe fostul Rege Mihai I pe tot drumul spre locul de veșnică odihnă în pământul țării și de reacția, dealtfel creștinească, a unor categorii de cetățeni.
  • L-a copleșit personalitatea Regelui Mihai I cu care s-a întâlnit atunci când acesta a vizitat redacția ziarului Jurnalul Național la care domnia sa era director.
  • A aflat povestea abdicării Regelui și a constatat că acesta a avut un destin tragic. (Zice el! Eu zic doar dramatic!) Domnia sa a aflat doar varianta mistificată (pistolul pe masă, studenți executați …), neconfirmată  istoric, susținută de cel abdicat, căci varianta plauzibilă, mai apropiată de realitate, nu servește cauzei.

Pentru a-și încorona opera, teribilul ziarist (care a fost odată) a concluzionat că abdicarea Regelui Mihai I trebuie declarată oficial ca fiind nelegală, pentru că s-a produs cu forța și sub amenințare, iar efectele ei ar trebui anulate!!!! Altfel spus, domnul Tucă dorește ca monarhia să fie strecurată pe ușa din dos, ocolind constituția și voința poporului român.

Bravo domn’le Tucă! Tocmai ce ai adus un mare deserviciu urmașilor fostului Rege. În mod normal aceștia ar trebui să se delimiteze cu fermitate de această găselniță. Până acum nu au făcut-o! (Eu cred că Margareta ar vrea să o facă dar, Dudă se opune!)

La auzul năzdrăvăniei, vestala Sandra a aprobat-o cu satisfacție, chicotind vesel. Au mai schimbat trei vorbe și gata, întâlnirea s-a încheiat. Misiune îndeplinită! Mesajul a plecat în lume din gura unui personaj credibil și cu notorietate.

Ceea ce nu știu cei doi este că n-au habar de istoria neamului ăsta. Dacă aveau își puteau pregăti mult mai inteligent manevra. Să marcăm câteva repere!

* * *

În noaptea de 11/23 spre 12/24 februarie 1866, un grup de ofițeri înarmați din garda Palatului Domnesc – casa Golescu (căpitanii Costiescu, Lipoianu și Pillat) au năvălit în odaia Domnitorului Alexandru Ioan I (Cuza) și sub amenințarea pistoalelor îl obligă să semneze un document de renunțare la domnie.

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11/23 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului ales de popor.”[În limbajul vremii guvernului i se spunea minister].

Actul fusese redactat de Ion Ghica și C.A. Rosetti, doi dintre complotiștii care făceau parte din coaliția stabilită între liberalii radicali și conservatori având ca scop înlăturarea lui Cuza, cunoscută în istorie ca „Monstruoasa coaliție”.

Domnitorul român Alexandru Ioan I, îmbrăcat în haine civile, a fost scos din palat. La ieșire, garda a primit ordin să facă stânga-mprejur pentru a nu-l recunoaște pe domnitor sau pentru ca acesta să nu ceară ajutorul unora dintre militarii pe care îi cunoștea. Este urcat într-o trăsură și condus de Costache Ciocârlan, prefectul Bucureștiului, la casele sale unde este pus sub pază.

În timpul zilei, François Tillos, consulul Franței, i-a cerut prim-ministrului Ion Ghica garanții că Alexandru Cuza este în viață și permisiunea de a se întâlni cu el. A primit asigurări că fostul domnitor este în viață dar nu i s-a permis să-l vadă. Tillos, bun cunoscător al moravurilor bucureștene, află repede locul „secret”  în care este reținut. Ajuns acolo, îl convinge pe căpitanul Costiescu, gardianul domnitorului, să-i permită accesul la cel arestat.

Cuza și-a încredințat vizitatorul că „a semnat actul de abdicare cu bună voință”.

Foștii miniștri de război, generalul I. E. Florescu și colonelul A. Solomon, cu ajutorul ofițerilor din garnizoana București neimplicați în conspirație, intenționau să-l elibereze. Guvernul află și în ziua de 12 februarie îl mută pe Cuza din casele lui Costache Ciocârlan la Cotroceni. Doamna Elena primește dreptul să-și vadă soțul și pe drum este oprită de colonelul Solomon:

„Înștiințați pe Măria Sa că armata nu se solidarizează întreagă cu conjurații și că un singur cuvânt așteaptă de la domnitorul lor spre a-l reântrona”.

Cuza a refuzat.

O parte a armatei a fost unealta de care s-au folosit complotiștii. Locotenent-colonelul Grigore Handoca, unul dintre cei care au participat la evenimente, scria în 1914 că a fost implicat într-o „faptă de patriotism adusă pentru întemeierea României moderne.” iar „ofițerii și subofițerii cari în noaptea de 11 februarie 1866 au determinat abdicarea lui Cuza, au evitat prin purtarea lor patriotică o violentă vărsare de sânge între frați.”

A doua zi, 13 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza ia calea exilului (Viena-Milano-Paris-Viena-Florența-Heidelberg). Nu și-a mai revăzut niciodată țara.

A părăsit Bucureștiul, prin Brașov, spre Timișoara și de aici la Viena evitând să meargă la Paris unde se desfășura (10 martie – 1 aprilie) Conferința Reprezentanților Puterilor Garante care analiza situația din Principate.

Referindu-se la acest episod, Cuza îi scria, la 16 mai 1866, lui Vasile Alecsandri:

„Nu voiam să am aerul ducelui de Toscana venit să-și reclame coroana sau să fiu acuzat de intrigi, dacă m-aș fi arătat în timpul Conferinței și înainte ca țara să-și fi obținut principele dorit.”

În aprilie 1867, aflat la Paris, trimite o scrisoare Principelui Suveran Carol de Hohenzollern Sigmaringen prin care solicita aprobarea acestuia de a reveni în țară. Preciza că împreună cu familia dorește să se stabilească la Ruginoasa. Carol nu a încuviințat. Se temea de el.

Un an mai târziu (aprilie 1868), în vila pe care o cumpărase la marginea Vienei (cunoscută azi ca Vila Cuza) domnitorul pribeag se întâlnește cu ambasadorul Franței. Acesta i-a propus să revină la tron cu sprijinul armatei franceze și cu acordul tacit al celorlalte puteri garante. Răspunsul lui Cuza a fost fără echivoc:

„Nu voi consimți niciodată a reintra în România prin intervenție străină cu armele Franței, tot atât de puțin ca și cu cele ale Rusiei (îi oferise și Rusia sprijinul?). Nu aș voi să ajung decât prin țară.”

După ce și-a consolidat poziția, în toamna anului 1870, Carol îl invită să revină în țară. Răspunzâdu-i Principelui Suveran, Cuza scria:

„Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers care ar putea crea serioase încurcături Alteței Voastre și loialitatea mea mă osândește la surghiun.”

A murit departe de țară, la Heidelberg în ziua de 15 mai 1873. Avea cincizeci și trei de ani. S-a întors pentru veșnică odihnă la Ruginoasa, în pământul Moldovei.

La mormântul Domnitorului, Mihail Kogălniceanu a spus:

„Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă adusese a lui detronare.”

* * *

5 septembrie 1940. După dureroase cedări teritoriale și măcinată de sterile frământări interne, România se găsea într-un moment de răscruce. Generalul Ion Antonescu, Președintele Consiliului de Miniștri este investit prin Înaltul Decret Nr. 3052 din 5 septembrie 1940, semnat de Regele Carol al II-lea, „cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.”

La ora 21,20 Conducătorul Statului „intră în audienţă (la Rege) şi după o îndelungată şi dramatică discuţie, în care face întreg procesul a 10 ani de guvernare nenorocită pentru ţară, cere Regelui să abdice, pentru a salva, cel puţin acum, Statul pe care îl adusese în mizerie şi anarhie.

Audienţa se termină la ora 23, după ce Regele primeşte timp de gândire până la ora 4 dimineaţa şi învoirea de a se consulta cu oricine doreşte.”[…]

[]„Chiar după aceste consultări, Regele continuă încă să ezite. Lt. Colonel M. Elefterescu este trimis la Palat la ora 4 fără 10 minute, cu o scrisoare prin care Generalul Antonescu cere din nou abdicarea, cu ordinul de a aştepta răspunsul Regelui cel mai târziu până la ora 6 dimineaţa.

SIRE,

„M-am angajat să apăr cu trecutul, cu cinstea şi cu vieaţa mea, Ţara şi Tronul.

Încercările mele de a găsi oameni cu adevărat patrioţi şi pricepuţi, cu care să fac o echipă nouă de redresare a Statului şi de reânfrăţire a Majestăţii tale cu ţara, au eşuat.

Toţi cer abdicarea Majestăţii tale.

În faţa acestei situaţii şi a agitaţiilor pe care eu nu pot să le înnec în valuri de sânge pentru a arunca Ţara într-un războiu civil şi a determina ocupaţia străină, mă simt dator să supun şi în scris Majestăţii Tale, glasul Ţării.

Cine afirmă altfel face o crimă.

Atrag însă serios atenţiunea Majestăţii Tale, în privinţa răspunderilor grave care vor apăsa pe vecie asupra Majestăţii Tale, dacă nu dă ascultare imediat şi fără ezitare, cererii mele, care este a Armatei şi a Ţării”.

O ultimă tentativă a Doamnei Lupescu de a aduce haosul în ţară prin insistenţa depusă pe lângă Rege de a lua în exil şi pe Moştenitorul Tronului, nu reuşeşte şi sub presiunea evenimentelor, acesta abdică în folosul Marelui Voevod Mihai, la ora 6,10 adresând poporului român un apel.

ROMÂNI,

„Vremuri de adâncă tulburare şi îngrijorare trec peste scumpa Mea Ţară. De acum 10 ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei Mele, fără răgaz, fără odihnă şi cu cea mai desăvârşită dragoste M-am străduit de a face tot ce conştiinţa Mea îmi poruncea pentru binele României.

Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează Ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii.

Aceste primejdii, vreu din marea Mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului Meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei.

Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalţ cea mai caldă rugăciune ca ea să fie cât mai folositoare.

Lăsând poporului Meu, pe scumpul Meu fiu, rog pe toţi Românii să-L înconjoare cu cea mai caldă şi mai desăvârşită credinţă şi dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-I răspundere ce de azi înainte apasă pe umerii Săi fragezi.

Ţara mea să fie păzită de Dumnezeul Părinţilor Noştri, care  să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.

Trăiască România!”

CAROL R.

Bucureşti, 6 Septemvrie 1940 Nr. 2

În acest timp, Voievodul de Alba Iulia, cel care peste câteva ore urma să devină Regele Mihai I „plângea ca un cățelandru”, așa cum a notat principesa Martha Bibescu în jurnalul său.  

Într-un articol publicat în ziarul Universul din 12 Septemvrie 1940, D-l Maniu arată astfel cauzele abdicării:

„Este o eroare să se creadă că Regele Carol II a fost silit să abdice din cauza orientării politicii sale spre Anglia şi Franţa, pe care nu a avut-o, sau din cauza vreunei greşeli de o clipă.

Cauza abdicării este concepţia sa generală de domnie personală, fără ideal, fără moralitate şi fără busolă sigură, în continuă oscilaţiune oportunistă, practicată prin manevre şi abilităţi care au săpat prăpastia între Coroană şi Ţară şi care au trebuit să ducă la falimentul şi distrugerea politicii sale”.

Relatarea faptelor şi transcrierea documentelor oficiale au fost preluate din lucrarea „Pe marginea prăpastiei, 21 – 23 ianuarie 1941” redactată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi tipărită la Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1941.

În manifestul către țară, Carol al II-lea, dâmbovițean până în măduva oaselor, a evitat cu bună știință cuvântul abdic și a folosit formula trecând astăzi fiului Meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”

6 septembrie 1940. Dimineață, în jurul orei 8.00, Mihai, Voievod de Alba Iulia, în vârstă de aproape nouăsprezece ani, depune un jurământ neconstituțional, la Palatul Regal, în fața Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a Patriarhului Nicodim Munteanu și a Prim Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție,  Dimitrie Lupu. Patriarhul l-a proclamat și l-a uns rege al României. Textul jurământului:

„Jur credinţă Naţiunii Române,

Jur să păzesc cu sfinţenie legile Statului,

Jur să păzesc şi să apăr fiinţa Statului şi integritatea teritoriului României,

Aşa să-mi ajute Dumnezeu”,

era improvizat. Conform Constituției din 1938 (atunci suspendată):

„Regele este major la la vârsta de 18 ani împliniți. La suirea Sa pe tron El va depune mai întâi în sânul Adunărilor întrunite următorul jurământ:

„Jur a păzi Constituția și legile Națiunii Române, a menține drepturile ei naționale și integritatea teritoriului” [Titlul III – Despre puterile Statului, Capitolul 1 – Despre Rege, Art. 39]

Mihai I nu a mers în fața „Adunărilor întrunite” (Adunarea deputaților și Senatul) și nu a respectat conținutul jurământului devenind  rege doar „prin grația lui Dumnezeu”, fără girul „voinței naționale”.

Faptul că, datorită situației din acel moment, noul rege nu a depus jurământul în fața Adunărilor legiuitoare l-a făcut pe Carol al II-lea să conteste legitimitatea urcării pe tron a fiului său!!!! Acest „compromis neconstituțional” îl va încuraja să revendice tronul „sub pretext că l-a părăsit vremelnic și sub amenințarea forței” și să negocieze cu sovieticii, imediat după 23 august 1944!!!!

* * *

Ca principiu, socotesc că propunerea Titanului de Romanați are justificare. Înaintea domniei sale s-a prins Carol al II-lea. Doar că n-a avut noroc. Stalin nu se pricepea la subtilități. O voi susține din răsputeri! Am o singură condiție: Să începem cu Domnitorul român Alexandru Ioan I (Cuza).

România trebuie să declare oficial că:

  • Monstruoasa coaliție se afla în afara legii și a avut un scop criminal;
  • Abdicarea lui Cuza a fost nelegală pentru că s-a produs cu forța și sub amenințarea pușcoacelor;
  • Efectele abdicării sunt nule;
  • Alexandru Ioan Cuza este repus în drepturile pe care le avea la data de 11 februarie 1866.

Da, da! S-o luăm de la Cuza!

4 comments to Niţică istorie – Să începem de la Cuza

  • Dan

    Istoric, Cuza a fost omul potrivit pentru o anumită sarcină istorică și cam atât. Avea o relație foarte bună cu sultanul și a asigurat un sprijin al “marelui vecin de la sud” pentru toate transformările prin care treceau cele 2 țări care în final au ales să meargă împreună spre viitor. Nu a fost o sarcină simplă; au fost revolte prin Moldova, intrigi, schimbări majore de organizare a statului, practic s-a tranziționat atunci de la un ev mediu târziu către modernitatea de inspirație franceză. Din păcate toate astea au venit la pachet cu foarte multă corupție; în ultima parte a domniei urlau toate gazetele și toți deputații prin parlament pe seama “tunurilor”, camarilei și amantelor – informații în mod obiectiv adevărate, însă propagate, ca și în zilele noastre, de indivizii tăiați de la porție. “Puciul” l-a găsit pe Cuza obosit, măcinat de probleme personale – un om care le-a râs în nas celor care l-au trezit noaptea și a semnat imediat tot. Pentru el, uman, a fost o ieșire onorabilă din mizeria în care intrase – și-a luat pensionarea și dus a fost; oricum, nu e nici de condamnat, dar nici de regretat.

  • Dan

    Carol al 2-lea a fost de asemenea un conducător compatibil cu vremurile. Lăsând la o parte păcatele tinereții, revenirea lui pe tron s-a petrecut într-o perioadă de criză profundă, economică și socială. În 1930 România își pierduse direcția – partidele mari erau în criză de soluții iar pe la marginea politicii se ridicau mișcări care plănuiau demolarea întregului edificiu politic tradițional, în speță legionarii și comuniștii. Carol a fost o soluție într-o epocă în care democrația părea depășită: a ținut pentru un număr de ani sub control mișcările extremiste și a guvernat într-o perioadă de creștere economică de care el a beneficiat direct prin patronarea un sistem economic paralel bazat pe “căpușarea statului”. Nu a fost neapărat un conducător rău; nu s-a trăit rău în acei ani și nici nu a furat mult mai mult decât clasa conducătoare din zilele noastre. Spre final a fost victima unui context istoric: a apelat la măsuri radicale (dictatură personală etc) din cauza mișcărilor extremiste din societate care aveau parte și de un suport masiv din exterior. Dizolvarea sistemului de alianțe bazat pe susținerea franco-britanică a grăbit practic finalul unei epoci istorice, dar abdicarea n-a fost neapărat din cauza vreunor mișcări de stradă, ci mai degrabă rezultatul unor sugestii venite prin legația germană. Noii stăpâni ai țării voiau liniște pe viitorul front de est…

  • Dan

    Mihai a fost mai degrabă o figură umflată mitologic. A fost “ținut în geam pentru pensie” pe perioada războiului pentru a se păstra un minim de aparențe în sensul continuității unui sistem politic, dar imediat după a fost trimis la plimbare la fel ca restul de monarhi din estul și sudul Europei. Nu a părăsit țara în vreo mare dușmănie cu noii guvernanți, fiind mai degrabă într-un soi de gentleman’s agreement pe care în anii următori l-a aruncat la coș. Posturile de radio imperialiste l-au preluat din nou pentru a fi “ținut în geam” ca un soi de opoziție la noul regim, ocazie cu care guvernul comunist și-a adus brusc aminte despre tablouri, mașini sau de banii de prin conturi din străinătate aparținând statului român. După 1990 am asistat la o continuare, de data asta pe viu, între cele 2 tabere – cam ca între niște copii tâmpiți într-o curte de școală de provincie. Chiar dacă părțile în final s-au împăcat, realitatea rămâne – a fost vorba, de la început până la sfârșit, doar de un circ cu copii tâmpiți.

  • La 6 septembrie 1940, a doua zi dupa 5 septembrie 1940, unde era “sanul Adunarilor reunite”?

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>