… cu oamenii-i cel mai greu. Mai ales cînd oamenii înșiși pun garduri între ei își fac viața grea și încurcată.
Am multe exemple.
De ceva vreme sînt fel de fel de îndemnuri comerciale legate de ușurința de-a trăi plătind cu cardul, cu telefonul și de-a descoperi – ce uimire! – cît de ușor poți trăi fără bani gheață.
E adevărat, sigur că da. E așa simplu și comod să plătești contactless; o să fie genial să plătești doar fluturîndu-ți telefonul în fața unei drăcii care-l citește.
Se cheamă progres – și progresul-i bun și plăcut.
Cu toate astea, nici un sistem nu-i infailbil și oricine s-a lovit de treaba asta, măcar odată-n viață. Am nenumărate exemple și-am fost martor la nenumărate experiențe în care s-a dovedit că omul trebuie să aibă bani la el. Nu le înfățișez aici, dar este clar ca lumina zilei: în viață banul gheață e sfînt…
Sfîntă-i, să știți, și interacțiunea omenească.
O să tot citiți despre cum nu mai e nevoie de funcționari la ghișee-n bănci, la taxe și impozite – cum toți specialiștii ăștia pot și trebuie înlocuiți de aplicații deștepte și ușor de folosit.
E adevărat – totul e adevărat – pîn’la un punct. Omul de la ghișeu e pus acolo să ajute un alt om; și sînt nenumărate exemple și nenumărate experiențe care dovedesc că ajutorul direct, oferit omului care-l cere și are nevoie de el, este neprețuit.
Fiindcă nu putem să ne transformăm nici într-o societate de clienți…
… și nici într-o societate unde totul se rezolvă prin client-service și prin call-center; este monstruos.
Monstruos este și felu-n care societatea reacționează atunci cînd își dă seama de limitările sale: atunci cînd nici aplicațiile, nici telefonul dat la „relații cu clienții”, nici plata cu un click nu pot înlocui relațiile care trebuie să funcționeze între oameni.
Atunci cînd mînia lui Dumnezeu – cum se zice – ne procopsește cu-n viscol cîinos, c-o zăpadă ce blochează drumurile, cînd ne dăm seama că noi – oamenii – sîntem mici.
Ce-au făcut mereu oamenii în cazuri dintr-astea? Cum au propășit, cum au reușit să supraviețuiască, cum de-au ajuns să ne povestească și nouă, azi, de vremurile alea?
Atît de simplu: fiindc-au fost oameni: și omenia oamenilor se vede atunci cînd vremurile-s cîinești!
Acum – cînd viscolul ne taie fețele și ne-ncovoaie – se vede cine-i Om și cine-i Client.
Nu înţeleg de unde atîta răutate şi dispreţ! Eu, deocamdată sunt în toate puterile, dar am parcurs zilele acestea, aceleaşi distanţe, într-un timp dublu sau triplu.Nu mai zic de problemele pe care le ridică traversarea unei intersecţii aglomerate, chiar de unul singur, dar să mai ai şi un copil mic de mână!
Mă depășește și pe mine.
Da – e greu să lași copilul cînd n-ai cu cine.
Da – o să fie o mizerie recuperarea orelor, o să fie lecții gîrlă și îngrămădeală.
Și totuși, omenește soluția aleasă este cea mai cuminte. Asta e!
Punct!
Legat de prima parte a articolului: in Romania problema este la interactiunea dintre cetatean si functionarul de stat, nu de privat. Cu chiu, cu vai, in mediul privat exista totusi competitie, deci firmele (banci, supermarketuri, farmacii) nu-si pot trata clientii chiar cu dosul. Dar la stat e alta poveste. Cred ca Romanii asteapta cu entuziasm (dar fara speranta) ziua in care nu vor mai trebui sa interactioneze cu statul fata in fata, ci doar pe net.
Mediul privat, mda; acolo unde există competiție în mediul privat. Acolo unde monopolul este desăvîrșit, mediul privat e la fel de obtuz și nemernic precum Statul.
Interacțiunea virtuală cu Statul va veni, nu ține de platforme și nici de aplicații din păcate, ci de descărcarea balastului uriaș de probleme dintre Stat și Cetățean care nu pot fi încă rezolvate decît nemijlocit.
De ce nu pot fi rezolvate nemijlocit schimbarea cartii de identitate sau a pasaportului? In alte tari asa se intampla.
Se va ajunge și la asta. Încă numărul celor care-s siliți să rezolve numai și numai direct, cu vraf de acte, e mare.