ai parcat ca un bucureștean!

Ce ne face pe noi atît de bucureșteni – printre altele – e credința aceea sinceră că tot ce facem și ni se-ntîmplă e, așa, o bubă trecătoare.

Azi ni-i rău, ieri ne-a fost bine; mîine om vedea noi ce-o să facem.

… fără să ne gîndim c-am fost mereu la fel!

Asta nu mai trebuie demonstrat; trebuie doar acceptat. Bucureștiul a fost întotdeauna un oraș aglomerat, cu oameni care se duc ca să se-ntoarcă; Centrul a fost de cînd lumea un mic haos și-un magnet pentru învîrteală; dar cu toate astea – ia de vezi! – am reușit și reușim și azi s-o scoatem la capăt: să trăim binișor împreună.

Una din nemulțumirile bucureșteanului este, desigur, parcatul.

El nu găsește loc de parcare – și asta se-ntîmplă deoarece mereu altcineva parchează acolo unde-ar vrea el să-și lase mașina.

Fiindcă nu găsește loc unde vrea, bucureșteanul parchează unde poate – și după aia se plînge că orașu-i sufocat și plin de (alți) mitocani.

Și se plînge…

Zice că „ne trebuie amenzi” – că „așa nu se mai poate” – și se smiorcăie peste tot… „pînă cînd?”

Pînă cînd, eu nu știu. Știu doar… de cînd: dintotdeauna!

Rătăcind prin pozele din arhiva Agenției noastre de presă, dădui peste-un instantaneu central de-acum aproape trei decenii.

Sîntem în Romană, la metrou. Vedem stația, care de-abia se deschisese de-un juma’ de an (ea a fost terminată după ce metroul a-nceput să circule pe-aici) – dar noi ne uităm… la mașini.

Cum sînt ele parcate? Cum se parca acum 30 de ani, atunci cînd n-aveam decît Dacii, atunci cînd stăteam o zi-jumate la coadă la benzină, atunci cînd circulam într-o duminică cu mașinile cu număr cu soț, și-n cealaltă duminică cu mașinile fără soț?

Sînt parcate fix ca azi. Pe trotuar; pe mai multe rînduri pe trotuar; una cîș, alta și mai cîș.

A se scuti!