autotaxarea în presa vremii

de Ando și HM

Pe 20 August 1962 au început să circule-n București primele autobuze fără taxatoare – pe linia 35.

Te suiai, puneai banii-ntr-o cutie și-ți luai biletul. Nu mai era nevoie ca-n fiecare vehicul să șadă săraca taxatoare, încotinată pe roată, într-o coșmelie minusculă. În scurtă vreme sistemul s-a extins pe liniile 40, 46, 61, 63 și 133 și-n tramvaiul 5; cum ar veni, și pe linii centrale, dar și mărginașe.

Cetățenii au „primit cu interes” noutatea. Cred și eu – ia uite de ce!

Atît din foiletonul „Tărăboanța” din august ’68, cît și din știrea asta de la Timișoara, ne dăm seama că oamenii – de tip nou, dar cu metehne vechi – trăgeau sistemu-n piept, punînd ori bani mai puțini, ori nasturi și alte fleacuri în cutii. (Păi, ce – nu înflorise mai încolo și industria producătoare de „monede” chioare, din fier, odată cu punerea metroului în funcțiune spre marile platforme bucureștene?)

Cu toate astea, autotaxarea urma să revină; plănuită la mijloc de ani 70 și lăudată prin prisma eficienței; odată cu creșterea capacității de transport a autovehiculelor (articulate) și a fluxurilor de deplasare a călătorilor în ele, taxatoarea era o piatră de moară.

Așa că s-a trecut la autotaxarea care – în esență – se practică și azi, patru decenii mai tîrziu. De-acord, nu mai avem bilete, ci carduri; dar gheretele de vînzare au rămas, aidoma ca-n 1978.

Un an mai tîrziu – vigilentă ca-ntotdeauna – presa demasca pe cei ce nu-și „onorau obligația legală, cetățenească de a-și achita taxele de călătorie”.

Ce altceva să facă? Omul, deși de tip tot mai nou… se-ncăpățîna să reziste, retrograd, pîndarilor și controlorilor.