Pe urmele unui bilet

scris de C. D. Mocanu

Deși cred că nimic nu este întâmplător pe lumea asta, uneori chiar întâmplarea ne oferă surprize plăcute. În toamna anului 2014 am fost invitat să arunc o privire în interiorul unei construcții vechi din  Cartierul experimental (de locuințe minimale) Cățelu. La vremea ei adăpostea una dintre cele trei spălătorii folosite  de locatarii caselor din jur dar și câteva spații de depozitare.

Aflate într-o stare avansată de degradare, reprezentau un pericol potențial și riscau să devină focare de infecție plasate în mijlocul unui cartier cochet, curat, civilizat, în consecință mult râvnit. Primăria, proprietarul acestora, le-a pus în vânzare și unul dintre cumpărători, știindu-mi damblaua, m-a chemat să  răscolesc prin vechiturile depozitate în noua lui achiziție care s-a dovedit a fi o adevărată peșteră a lui Ali Baba, ticsită cu semne ale trecutului.

M-am ales cu o mulțime de lucrușoare care mi-au însoțit copilăria plus doi saci mari, plini cu cărți. Literatură română și străină interbelică dar și o colecție de „almanahe” diverse apărute în perioada  1960 – 1975. Rătăcit printre ele, am găsit un volum masiv, 1359 de pagini litografiate după manuscris, conținând „Cursul de chimie neorganică, Vol. I Metaloizi și Chimie generală, Ediția XVI, 1927” predat de profesorul G. G. Longinescu la Facultatea de Științe a Universității din București.

Textul, îngrijit și clar, redactat cu migală, utilizând un limbaj simplu, conține foarte multe desene explicative.

Cartea este o bijuterie oferită tinerilor porniți pe drumul anevoios al descifrării tainelor chimiei.

***

Gheorghe Gh. Longinescu (12 septembrie 1869, Focșani – 7 aprilie 1939, București) a fost un eminent chimist, profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, director al Laboratorului de Chimie anorganică, membru de onoare al Academiei Române. Timp de peste patruzeci de ani, sub deviza „Știința înseamnă muncă și munca înseamnă cinste.”, a desfășurat o rodnică activitate didactică și științifică. Este cel care a descoperit o relație matematică originală între temperatura de fierbere a lichidelor organice, densitatea lor și numărul de atomi din moleculă, cunoscută ca „formula Longinescu”. A stabilit valoarea unei constante („constanta Longinescu”) utilizate la stabilirea masei moleculare a elementelor chimice. În 1905, împreună cu Gheorghe Țițeica, a fondat „Natura-Revistă științifică de popularizare”. A fost membru al Mișcării Legionare în care a crezut și pentru care a militat până în ultima clipă a vieții sale.

***

Pe colțul din dreapta-sus al primei pagini există două însemnări ducând spre unii dintre cei care au făcut îndelung popas intelectual studiind conținutul cărții:

Manon Vorel 1928-1929. O fi fost domnișoara, Manon descendentă a faimoasei familii de farmaciști Vorel din Piatra Neamț? Probabil da! În România, numele Vorel era și atunci, este și azi, o raritate.

Emilia Mândruțău Fac. Farmacie 1946/47.

Ca și celelalte volume recuperate din spălătoria de cartier, cursul de chimie din 1927 avea nevoie de reparații menite să-i prelungească viața. Cu ceva timp în urmă i-a venit rândul.

Răsfoindu-l pentru a-i evalua starea și pentru a stabili operațiile de recondiționare necesare am găsit între paginile sale un bilet de intrare la teatru. Și biletul și teatrul din alte vremuri.

Ce bucurie!

Este o „invitație…. valabil (sic!) joi 10 februarie ora 3 matineu și 7.15 seara”, pentru două locuri, „cu 50% reducere”, la spectacolul  de revistă „Stroe știe și le spune” prezentat de Teatrul Savoy situat pe Calea Victoriei Nr. 33. Textul acesteia, cam stângaci și cu greșeli de ortografie, lasă impresia unei improvizații.

Trecând peste cârcoteli, invitația a fost folosită. Poartă urmele unei metode de anulare  pe care am mai întâlnit-o, în copilărie, la cinematograful Tudor Vladimirescu (devenit mai apoi Vitan). Biletul era îndoit pe jumătate și se „ciupea” unul dintre colțurile îndoiturii, rezultând chiar în mijloc un „V”. Două persoane, îmi place să cred că a fost o pereche de tineri studenți, au văzut „Asamblu (sic!) 100 persoane COR-Balet-Orchestă (sic!)-MONTARE”!

Pare a fi un „bilet de favoare”, dintre acelea pe care conducerea teatrului sau artiștii le ofereau familiei, prietenilor, cunoscuților, mai marilor vremii, celor față de care aveau diverse obligații.

După surpriza descoperirii și după ce am tot întors peticul de hârtie (11,5×6,5 cm.) pe față și pe dos, o întrebare a început să nu-mi dea pace: Oare când a avut loc spectacolul? Mențiunea „VALABIL JOI 10 FEB.” nu este suficientă. Care februarie?

N. Stroe, pe numele său real Nacht Stroe (5 mai 1906, Răcăciuni – 24 iunie 1990, Tel Aviv) și Vasile Vasilache (26 octombrie 1907, Huși – 4 aprilie 1944, București) au format unul dintre cele mai îndrăgite cupluri umoristice din istoria teatrului de revistă românesc: Stroe și Vasilache.

Au devenit cunoscuți, practic în întreaga țară, prin emisiunea „Ora veselă” transmisă săptămânal, începând cu 9 ianuarie 1929, de Radio București.

Cei doi erau nelipsiți din spectacolele de la Cărăbuș sau de la Alhambra și pentru că vorbeau cam mult despre realitățile vremii, în 1940 li s-a interzis să mai apară împreună pe scenă. O vreme au jucat la teatre diferite (Stroe la Barașeum, Vasilache la Alhambra și la Cărăbuș). Asta nu i-a împiedicat să scrie și să compună, în colaborare, noi  cuplete.

„Ei rămân în istoria Revistei românești nu numai cu valoarea artei lor, ci mai presus de toate, cu gestul – care adesea ni se pare incomensurabil – de a fi trăit și de a fi murit prieteni”. Așa îi prezenta scriitorul, textierul și poetul Aurel Storin în cartea sa Farmecul discret al revistei.

Biletul găsit de mine nu putea proveni din acea perioadă. Stroe avea angajament cu Teatrul Barașeum, al Comunității Evreilor, iar Teatrul Savoy încă nu exista. În localul din Calea Victoriei Nr. 33 funcționa Cinematograful Savoy.

Moartea prematură și neașteptată a lui Vasilache în bombardamentul din 4 aprilie 1944 a făcut ca Stroe să rămână fără partener. Împreună cu actrița Nora Piacentini, soția sa și cu actorul Mircea Șeptilici înființează, în 1945, Teatrul de Revistă Atlantic (sau Nora Piacentini, cum i se mai spunea) care se adaugă celor deja existente: Alhambra, Savoy, Gioconda. Noul teatru ocupa localul din Strada Academiei Nr. 32 acolo unde funcționase vestita Companie Cărăbuș – Constantin Tănase.

După doi-trei ani, Stroe trece cu întreaga trupă (din care făceau parte, printre alții, Elly Roman, Zizi Șerban, Gică Petrescu, Ion Antonescu Cărăbuș) la Teatrul Savoy.

Suntem astfel conduși spre anii 1947-1948, perioadă în care începe colaborarea artistului cu teatrul din Calea Victoriei Nr. 33 și de la care, în mod firesc, trebuie începută căutarea informațiilor despre invitația pentru joi 10 februarie (anul?).

Un prim indiciu îl reprezintă prețurile practicate la Savoy; între  80 și 230 lei preț întreg (cu reducere, între 40 și 115 lei). Devalorizarea accelerată a monedei naționale, proces început după 1945, ajunsese în primele luni ale lui ’47 la paroxism. Sutele de mii sau milioanele de lei, utilizate pentru plata cumpărăturilor de fiecare zi, nu mai mirau pe nimeni.

În februarie 1946, Comisariatul General al Prețurilor a fixat prețurile maximale de intrare la cinematografe. Pentru cele „de premieră” și pentru cele „din centru”, în funcție de categoria locului (parter-trei categorii sau balcon-trei categorii) costul unui bilet era stabilit între 600 și 1000 lei, respectiv între 500 și 900 lei.

Similar pentru „cinematografele de cartier” între 400 și 600 lei, respectiv între 300 și 500 lei.

„Salariații publici, invalizii de război și militarii de orice grad cu familiile lor (soție și copii minori) beneficiau la orice reprezentație de o reducere de 40%.” Studenților și elevilor li se acorda aceeași reducere „numai la prima reprezentație de Sâmbătă după amiază și la matineul de Duminecă.”

Diferența dintre „prețul la cinematografe” stabilit în 1946 și cel de la Teatrul Savoy, înscris pe invitație, se justifică numai dacă acesta din urmă corespunde perioadei de după Reforma monetară (Stabilizarea) care s-a produs în ziua de 15 august 1947.

Având ca reper Stabilizarea -1947, calendarul perpetuu ne oferă un alt indiciu. Ziua de joi a coincis cu data de 10 februarie în 1949  și în 1955.

O fi cuprins programul Teatrului Savoy pentru stagiunea 1948 – 1949 spectacolul Stroe știe și le spune? Ne ajută presa vremii. Ziarul Scânteia (printre puținele care publicau zilnic programul teatrelor, cinematografelor și al postului național de radio – oare de ce?) Nr. 1309 de joi 23 decembrie 1948 răspunde afirmativ.

De observat că celelalte teatre de revistă ale Bucureștiului (Alhambra, Gioconda, Izbânda, Astoria) nu mai sunt prezente în viața culturală a orașului.

Este posibil ca acestea să nu-și fi transmis programele, în timp util, la redacția ziarului spre a fi publicate. Cum în acea vreme bântuia  Naționalizarea, eu cred că acele teatre au fost „translatate” în curtea statului și apoi închise. Prea multă revistă, prea multă bășcălie!

Nici teatrul Savoy nu avea să o mai ducă mult. A dispărut și el în perioada februarie 1949 – ianuarie 1950. Locul i-a fost luat de alte două teatre: Teatrul de Estradă și Teatrul de Revistă. În 1958, acestea erau deja istorie. Localul din Calea Victoriei Nr. 33 găzduia Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase – Sala Savoy.

Se exclude astfel posibilitatea ca biletul pe urma căruia am pornit să fie datat joi 10 februarie 1955.

Înseamnă deci, că „Invitația” pentru „2 locuri, cu 50% reducere, la ultimele spectacole înainte de turneu al Revistei Stroe știe și le spune”, făcută de Teatrul Savoy Calea Victoriei Nr. 33, a fost valabilă pentru ziua de joi 10 februarie 1949.

Peticul de hârtie ajuns printr-o întâmplare în posesia mea este bătrân și ca un bătrân nostalgic păstrează o frântură din istoria fascinantă a teatrului românesc de revistă.

Un semn frumos venit din trecut!

Post Scriptum

Anul viitor – 2019 – se împlinesc 100 de ani de la prezentarea primului spectacol de revistă pus în scenă de Teatrul Cărăbuș.