N-am mai trecut de multă vreme pe la „Romexpo”.
Rămăsesem cu atmosfera aceea de sărbătoare pe care-o știam în copilărie, cînd aici se ținea „TIB”-ul, toamna – și oamenii care n-aveau acces la nimica din ceea ce societatea de consum apuseană căscau gura la reviste colorate și la aparate industriale care chiar funcționau…
Dar asta a fost demult, nu-i așa?
Azi totul de pe-aici e un iarmaroc fără glorie!
S-au construit două pavilioane noi, mari – uriașe – foarte bune pentru orice s-ar desfășura înăuntru.
Doar că pe dinafară arată a orice – a parc logistic de pe centură, a hală de sortare a coletelor, a fabrică, a hangar. N-au nimic special, n-au nimic atrăgător, n-au nimic care să facă să strige „aici e inima și sufletul expoziției românești!”
Și-n fața lor, alei largi, sparte și pline de gropi; un tăpșan bătătorit și ars de Soare pe care se țin concerte ori festivaluri de mîncare făcută-n dube și rulote. Și parcare neasfaltată, plină de praf, o rușine.
Este dezolant: pentru că acest spațiu uriaș a fost gîndit armonios ca un ceva unitar, care să beneficieze de pavilionul central și să-l și pună-n valoare totodată. Vechile pavilioane laterale, mai mici, aveau chichirezul lor; pînă și casele de bilete aveau un stil arhitectonic al lor! Anexele de alimentație publică fuseseră construite elegant, plăcut, modern.
Cand ai zis “pavilionul central” si “ceva unitar”, parca se si distinge imediat regula. Un acces cu cu o alee larga in capatul careia se afla obiectul principal, netulburat de restul pavilioanelor. Acum acest ax cu cap de perspectiva cu obiect circular, deci simetric in raport cu axul, e pus intr-o relatie disproportionata cu pavilioanele noi si cu modul cum este folosita calea de acces. Cele doua cladiri masive de la intrare sunt dispuse in sensul asta, al axului. E interesant cum ceva asa de simplu si evident nu a putut fi inteles de decidentii care administreaza complexul de targuri, dincolo de poarta.
Îi doare-n dos, ce să mai zici că pentru foarte mulți oameni perspectiva nici „nu există”, deoarece au intrat toată viața prin parcare… și n-au ei cum s-o sesizeze.