Cînd trec pe lîngă vreun morman de gunoi lăsat pe stradă și dau de cîte-un scaun dintr-ăsta aruncat, îmi aduc aminte de primii ani ai libertății noastre: anii în care orice mirosea altfel și totul era o promisiune.
Puține „instituții” ale anilor ’90 au fost atît de importante precum terasele.
Da – au apărut peste tot, chiar și unde nu era voie; dar ce bucurie, ce atmosferă, ce libertate însemna să stai la terasă!
Însemna, vedeți voi, că aveam – în sfîrșit – cum să stăm împreună, noi, oamenii: fără să ne mai zică nimeni că nu-i voie, fără să ne mai temem că n-aveam unde, fără să ne mai pese de ora-nchiderii ori de lipsuri.
Și, mai presus de toate, aveam și cum să stăm!
Începutul anilor ’90 a adus la noi minunata invenție a… scaunului de plastic. Sigur, venea-mpreună cu masa de plastic: întinsă și ușoară.
„Scaunul de terasă”, așa cum l-am botezat, era comod, ergonomic – cum să nu fi fost nemaipomenit să te-ntinzi la vorbă ceasuri în șir cînd ședeai așa de bine?
Scăpasem de scaunele de fier cu tabla ruginită, cu picioare strîmbe și inegale, scăpasem de mesele grele care se hîțîiau!
Habar n-aveți voi, azi, ce treabă minunată a fost acest banal scaun de terasă de plastic!
comentarii