Industria cateringului și a „mîncătoriilor” nu ne e întrutotul cunoscută.
Ca utilizatori finali, cum se zice, ne batem capul doar cu alegerea felurilor de mîncare.
Presupunem, firește, că-s făcute în condiții bune: în bucătării curate, de personal îngrijit, din ingrediente proaspete.
Nu vrem să ne gîndim că o mare parte din mîncarea gătită pe care-o cumpărăm noi la prînz e, în realitate, produsă nu doar industrial – există veritabile fabrici de mîncare gătită, semipreparate și sandvișuri – dar și-n destule mici bucătării necunoscute de unde pleacă, zi de zi, cisterne de ciorbe, butoaie de sosuri și așa mai departe…
Trecătorul curios mai vede, în prag de dimineață, cîte-un break soios în care se-ncarcă găleți cu mîncare dintr-o casă și mai soioasă. Și-o zice, omul, c-o fi zeama care ajunge la vreun spital, la vreo cantină. N-are de unde să știe dacă nu cumva-i chiar supița de puiuț care i se pune-n față copilului său la after-school. Nu-i trece prin cap c-o fi ciorbița de casă care-i este servită cu cinșpe lei la prînz, într-o strachină dichisită, de-un flăcău cu bărbuța pieptănată.
În realitate sîntem nu foarte neștiutori, ci foarte nepăsători. Ni-i ușor să ne luăm de ăl care prăjește micii-n piață, de fastfood-ul care ne otrăvește cu junk, de șmecherul care vinde prăjituri „tradiționale”, dar luăm de bună prea ușor mîncarea gătită.
De o fi mai bună mâncarea la cazan decât cea preparată în cantităţi mici? Am întrebat şi ingineri de chimie alimentară şi n-au ştiut… Mă rog, să nu strivim corola de minuni a oalei!
Nu-i inginerie, nu-i chimie, e alchimie…
Las’ ca merge si asa!