Nițică istorie – Popești Leordeni – aerodromul din Sud (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente verificate și confirmate, completate (în mică măsură) cu amintirile mele.

Citiți prima parte aici

Odată intrată în război, România nu putea fi ocolită de atacurile aeriene ale inamicului. Și nici n-a fost!

La început ne-au încercat, timid și neprofesionist, sovieticii. S-au rătăcit pe cerul Bucureștiului și spre Ploiești, au panicat locuitorii și au șters-o înțelept când au priceput că nu vor fi bine primiți. Pe măsură ce frontul a avansat spre Nistru și dincolo de el, resursele tehnice și logistice nu i-au mai ajutat să se invite pe la noi.

În schimb ne-au vizitat, din ce în ce mai insistent, aliații lor anglo–americani. Aceștia, bine pregătiți și organizați, dotați cu material foarte performant și îndestulător, vizau în principal capacitățile de extracție și prelucrare a petrolului din Valea Prahovei, sursă importantă de carburanți și de produse derivate din petrol care alimenta armata germană.

În perioada 1942–1943, forțele aeriene anglo-americane staționate în nordul Africii, au executat mai multe misiuni de bombardament împotriva României având ca țintă Valea Prahovei. Rezultatele acestora nu au fost spectaculoase. Mai degrabă, modeste. Lipsa de experiență a tinerilor aviatori militari veniți de departe, distanța foarte mare până la obiectiv, traversarea Mediteranei, problemele tehnice, absența informațiilor despre sistemul de apărare a zonei, lipsa aviației de însoțire și deci a protecției, nu în ultimul rând, riposta viguroasă a aviației și a artileriei antiaeriene româno-germane care apărau „Festung Ploiești” – Fortăreața Ploiești, au făcut ca obiectivele petroliere să nu fie sever afectate. În schimb, pierderile înregistrate de atacatori au fost semnificative.

A rămas în istoria aviației militare și a luptelor aeriene operațiunea „Tidal Wave”, un bombardament de la mică înălțime (circa 100 m.) executat în ziua de duminică, 1 august 1943 asupra rafinăriilor de la Brazi, Ploiești și Câmpina de către Grupurile 44, 98, 376, 93 și 389 Bombardament ale USAAF (USA Air Force) staționate în Libia (Benghazi). În faza de pregătire a misiunii, țintele au fost fotografiate și marcate de echipajele specializate ale Grupului 3 Recunoaștere care opera în zona Balcanilor, inclusiv deasupra României.

La plecare, colonelul John R. „Killer” Kane, comandantul unuia dintre grupurile de bombardament, le-a spus subordonaților săi: „Fie lovim Ploieștiul, fie murim încercând s-o facem”. L-au lovit și au murit. Prețul plătit a fost mult prea mare. Au decolat spre țintă 177 de bombardiere B24 – Liberator cu 1726 de oameni la bord. În spațiul aerian al României au ajuns 162. Celelalte au abandonat misiunea din motive tehnice.

Au revenit la bază sau au aterizat de urgență pe aeroporturi aliate sau neutre 88. Două treimi dintre acestea au avut avarii importante care, pentru o vreme, le-au făcut inutilizabile. Celelalte s-au întâlnit cu pământul românesc, victime ale artileriei antiaeriene și ale aviației de vânătoare (53) sau, în drumul spre casă, grav lovite, au parcat pentru vecie în apele Mării Mediterane (36). Au murit în luptă 310 aviatori americani, 108 au fost luați prizonieri  și 130 au fost răniți.

Rezultatul atacului a fost evaluat în septembrie 1943 de United States Enemy Oil Committee: „Nu s-a înregistrat nicio micșorare a capacității globale de producție.” După raportul dintre mărimea pierderilor și efectele obținute, a fost recunoscută oficial ca una dintre cele mai „costisitoare” operațiuni de bombardament executate de  aviația militară americană. Ziua în care s-a desfășurat operațiunea „Tidal Wave” este cunoscută în istoria USAAF  ca „duminica neagră”.

Începând cu 2 august 1943, aliații au suspendat acțiunile de bombardament îndreptate împotriva României. Le-au reluat în ziua de 4 aprilie 1944.

După raidul american din 1 august 1943, pentru a spori capacitatea de apărare aeriană a Văii Prahovei, generalul de escadră Gheorghe Jienescu, subsecretar de stat pentru Aer la Ministerul Apărării Naționale, a luat măsuri de reorganizare și restructurare a aviației de vânătoare.

***

În 1935, căpitan-comandorul Gheorghe Jienescu a făcut parte din echipa formată din locotenent-comandorul Alexandru Cernescu, locotenent-comandorul George Davidescu, locotenent-comandorul Mihail Pantazi, căpitanul Gheorghe Olteanu și maistrul mecanic Anton Stengher care, folosind trei avioane de producție românească I.C.A.R. Universal Biloc special pregătite, a efectuat între 14 aprilie și 25 martie raidul aviatic București – Cape Town – București.

Fotografia făcută în ziua de 30 august 1943 surprinde un grup de ași ai aviației de vânătoare decorați cu ordinul Mihai Viteazul și pe comandantul lor. De la stânga la dreapta: Constantin-Bâzu Cantacuzino, Tudor Greceanu, Ioan Di Cesare, Gheorghe Jienescu, Gheorghe Davidescu, Alexandru Șerbănescu și Ion Milu.

El însuși pilot de elită, Jienescu a condus cu pricepere aviația militară, de la 27 ianuarie 1941 până la 23 august 1944.

***

Una dintre decizii a avut ca obiectiv Grupul 6 Vânătoare (Gr.6V.). Din februarie 1943 acesta era cantonat pe aerodromul  Târgșor unde celor două escadrile din compunerea sa (61- comandant lt. Av. Mircea Dumitrescu și 62 – comandant lt. av. George Posteucă) li s-a adăugat  Escadrila 59 – comandant cpt. av. Petre Constantinescu. Era integrat în sistemul de apărare a Văii Prahovei și participase la luptele aeriene din  ziua de

1 august 1943. Piloții grupului au luat contact cu inamicul în zona Crivina–Periș–Buftea împiedicându-l să survoleze Bucureștiul. Au obținut 4 victorii prin adjutantul aviator Aurel Vlădăreanu și locotenentul aviator Carol Anastasescu. Fiecare a doborât câte două bombardiere B24 – Liberator. Adjutantul șef aviator Ilie Dumitru a fost creditat cu două victorii probabile. Cele două bombardiere lovite de el, în flăcări fiind, au reușit să treacă frontiera. Locotenentul Anastasescu a fost rănit și a aterizat forțat. Avionul pe care îl pilota nu a mai putut fi utilizat dar el a supraviețuit. Cu motorul avariat de tirul americanilor și rănit, adjutantul aviator Gheorghe Cocebaș a aterizat forțat, la rândul lui. După reparație, avionul acestuia a revenit la zbor, așa cum a făcut-o și Cocebaș.

O altă decizie a generalului Jienescu l-a vizat chiar pe șeful său de cabinet, căpitanul aviator Dan Valentin „Mon Cher” Vizanty.

Căuta pentru Gr.6V. un comandant activ, neobosit, priceput, neînfricat, trecut prin experiența luptelor aeriene. Nu putea fi decât căpitanul Vizanty.

Încă de la declanșarea operațiunilor militare din Est (22 iunie 1941), acesta a comandat Escadrila 43 Vânătoare în fruntea căreia a participat direct la cincizeci de misiuni câștigând „chiar din primele zile ale războiului cele mai înalte semne de prețuire: admirația aliatului și teama adversarului.”

În august 1942, la propunerea Mareșalului Ion Antonescu, a primit ordinul Virtutea Aeronautică cu două barete și Crucea de Fier clasa a II-a fiind trecut într-o funcție de necombatant – șef de cabinet al subsecretarului de stat Jienescu. A urmat un an de meritată odihnă dar, nu se afla în mediul lui.

„Îi plăcea să trăiască la intensitate maximă. Se spune că tremura de plăcere când atingea manşa avionului de luptă. Era făcut să trăiască acolo, între viaţă şi moarte, în văzduh. A cerut să se reîntoarcă pe front. Zborul era adevărata lui identitate”, a mărturisit Ana Maria Vizanty, fiica pilotului.

Și generalul de escadră Jienescu nu a ezitat. La începutul lunii septembrie 1943 l-a numit comandant al Grupului 6 Vânătoare pe care „l-a transformat într-o grupare paradoxală de piloţi disciplinaţi şi boemi, în acelaşi timp. Se distrau, luptau și mureau cu aceeaşi pasiune.”

Numai după două luni, în noiembrie 1943, acesta a fost dislocat la Popești Leordeni unde funcționa Școala de Zbor fără Vizibilitate și erau staționate o parte din avioanele aparținând Asociației Române pentru Propaganda Aviației (A.R.P.A.). Între timp Centrul de Instrucție al Aeronauticii se mutase la Pipera.

Începea astfel cea ma agitată perioadă din existența aerodromului. Aviatorii lui Vizanty cu avioanele lor I.A.R. 80 și I.A.R. 81C au zburat de aici pe toată durata campaniei de bombardamente anglo-americane din cursul anului 1944 (începută la 4 aprilie ) participând la luptele aeriene pentru apărarea zonei Ploiești și a Bucureștiului.

Cea din ziua de sâmbătă, 10 iunie 1944 a înscris o răsunătoare victorie, o pagină luminoasă în istoria aviației noastre militare. În cea a forțelor aeriene americane a rămas ca o usturătoare înfrângere, recunoscută ca atare de participanți, de presă și de autorități.

Americanii pregăteau o nouă misiune de bombardament de la mică înălțime având ca țintă rafinăria „Româno–Americană” de la Ploiești. Grupurile 1 și 82 Vânătoare USAAF, care aveau în dotare modernele bimotoare P-38 Lightning (dublu fuselaj) intrate în serviciu din iulie 1941, au fost alese pentru a o duce la bun sfârșit.

În ziua atacului, cele două grupuri au decolat dis-de-dimineață de la Foggia urmând să intre în România pe la Giurgiu. Radarele germane din Balcani au detectat avioanele americane și au pus în stare de alertă sistemul de apărare a „fortăreței Ploiești”.

La Popești Leordeni s-a dat alarma la ora 8.00. Grupul 6 Vânătoare, în frunte cu „Mon Cher” Vizanty a decolat fiind pregătit să intercepteze inamicul. Doar că dintr-o eroare de navigație Escadrila 71 din Gr.1V. USAAF s-a rupt de restul formației și a ajuns deasupra aerodromului din sudul Bucureștiului. În plus, comandantul acestuia a avut proasta inspirație să-l atace de la mică înălțime pentru a distruge avioanele rămase la sol.

Avertizat prin radio de către Traian Gavriliu, șeful Biroului Operații, că „deasupra cuibului” au apărut „indienii cu două pene”, Vizanty și ai lui au picat din văzduh peste ei și… i-au lăsat fără podoabe. N-au apucat să lovească niciunul dintre avioanele aflate pe aerodrom. A fost o învălmășeală grozavă, un spectacol urmărit cu teama în suflet de locuitorii Popeștilor și de bucureștenii care la prealarmă părăsiseră orașul pentru a se pune la adăpost de un nou bombardament. În 12 minute, „indienii” au rămas fără avioanele lor frumoase transformate în ruguri arzând pe pământ românesc.

Trei dintre avioanele conduse în luptă de Vizanty nu s-au mai întors pe aerodrom. Adjutantul aviator Alexandru Giurgiu a fost doborât de americani. În tumultul luptei, urmărindu-și cu îndârjire adversarii, locotenentul aviator Nicolae Limburg și adjutantul aviator Mihail Tari s-au ciocnit în aer.

Prețul cel mai mare l-a plătit Școala de Zbor fără Vizibilitate deși, nu a participat direct la teribila încleștare. Avioanele din dotarea acesteia au fost surprinse de inamic la puțin timp după ce decolaseră pentru a se pune la adăpost pe terenurile de la Frumușani și Orăști. Mîndrii piloți ai Escadrilei 71 USAAF cu impresionantele lor P-38 Lightning argintii au doborât cu îndemânare trei I.A.R. 39 și trei Fw-58 (Focke Wulf 58). Au trecut astfel între eroii aerului căpitanul aviator Constantin Dumitrescu, locotenentul aviator Octavian Rovența, locotenentul aviator Marin Dima, sublocotenentul mecanic Constantin Nanulescu, sublocotenentul mecanic Ion Mărculescu și soldatul mecanic Ion Pănoiu. Au fost răniți căpitanul aviator Virgil Toma și caporalul Ioan Valeriu.

Analiștii militari americani care au evaluat operațiunea au crezut inițial că la Popești Leordeni Escadrila 71 din Gr.1V. USAAF s-a confruntat cu o formațiune de Messerschmitt Bf 109G (Me Bf 109G). Nu puteau accepta că performantele P-38 au fost învinse de româneștile și modestele I.A.R. 81C.

Aviatorii Grupului 6 Vânătoare și-au sărbătorit victoria cu șampania oferită de generalul Jienescu. Lumea mondenă i-a răsfățat și presa i-a elogiat. Dar ei „se distrau, luptau și mureau cu aceeaşi pasiune”.

Până la sfârșitul lunii iunie doisprezece dintre ei s-au alăturat Flotilei Îngerilor.

„Palmaresul gloriei și eroismului român e plin de nume de aviatori care și-au jertfit viața pentru apărarea intereselor celor mai sacre ale țării, pentru înălțarea și bunul ei renume.” (Constantin I. Kirițescu)

Va urma!