Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea
Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.
După ce un număr de ani a practicat medicina, odată ajuns în alt sistem, acolo unde lucrurile se fac serios, unde oamenii pun preț pe calitate și unde totul se desfășoară după niște reguli foarte clare și stricte de care el, venit din țara lui „merge și așa”, nu avea habar, se simțea inutil, nu înțelegea ce i se cere și avea impresia că este un biet neprofesionist. Capacitatea lui de adaptare, de improvizație l-a scos de cele mai multe ori din încurcătură Confruntat zi de zi cu regulile nu avea decât două posibilități: să se supună și să le respecte sau să se întoarcă de unde a venit.
Multe din cele pe care, ca medic, le făcea în Germania nu le făcuse acasă. De exemplu recoltarea sângelui. În România, operațiunea era considerată de competența asistentei. Ca urmare studenții la medicină o executau, dacă o executau, de câteva ori. Apoi, deveniți medici, nici grijă nu aveau. Se ocupa asistenta. Studenții de anul 3 din clinica germană în care lucra și studia ca rezident anul 4 recoltau sânge și aplicau tratamente intravenoase mai bine ca el. A recuperat repede dar constatarea a deschis o rană adâncă.
Într-o zi i-au atras atenția câțiva tineri mediciniști care adunați în jurul unei mese meștereau ceva. Erau foarte absorbiți de activitatea lor. Curios, s-a apropiat să vadă ce făceau. Pe picioare de porc executau incizii și apoi le suturau exersând diverse tipuri de cusături și noduri chirurgicale. El învățase această tehnică în primii ani de rezidențiat, direct pe pacienții operați.
Avea acces nestingherit la toate aparatele din dotarea clinicii. Unele existau și acasă, la București, dar acolo stăteau sub cheie și cheia stătea la profesor. Dacă Brahmanul lipsea, medicii se descurcau cum puteau sau riscau să piardă bolnavul. I s-a întâmplat într-o gardă. Fără ajutorul unor colegi de la alt spital, povestea se termina rău.
Chelnerița a venit cu mâncarea. Comandaseră țipar în stil tailandez. Mâncarea era întotdeauna foarte bună, poate cea mai bună mâncare asiatică din oraș dar restaurantul întruchipa kitsch-ul desăvârșit. Pereții acoperiți cu bambus din plastic erau ornamentați cu tablouri reprezentând tigrii fosforescenți, la intrare trona fotografia familiei regale tailandeze iar boxele răspândeau muzică chinezească amintind de filmele cu Mao.
– Îmi urăsc viața!
– De ce spui așa?
– Pentru că îmi doresc să fiu acasă. Adică, nu că îmi doresc să fiu acasă…
– Îți dorești să se poată acasă.
– Exact, dacă aș putea învăța acasă ce învăț aici…
– Din păcate nu se poate și știi foarte bine asta. Cred că ne-ar prinde bine să mergem din când în când înapoi și să stăm câteva luni.
– Uneori simt că am nevoie de asta dar știu că voi începe să am constrângeri financiare.
– Ba mai mult, vei începe să ai constrângeri profesionale, vei realiza că nu ești lăsată să faci nimic. Pe cine interesează dacă înveți ceva sau nu, dacă îți faci treaba sau nu? Irosești tot ce-ai acumulat aici.
– Așa e! Uneori însă și oamenii ăștia de aici mă scot din minți. Nu știu altceva decât muncă, despre altceva nu discută, altceva nu există. Totul se învârte în jurul postului, a faptului că totul trebuie făcut serios, la timp și dacă de poate în cantitate cât mai mare. Îmi lipsește relaxarea meridională. Îmi lipsesc oamenii care știu să mai și trăiască, să bea un pahar de vin la prânz, să închidă magazinul mai devreme pentru că au chef să facă sex sau pentru că pur și simplu nu mai au chef de muncă în ziua aia. În Germania așa ceva nu e de conceput. Plus că îmi doresc pur și simplu să merg pe stradă și să înțeleg tot ce se vorbește în jur, să mă ancorez în viața societății, să recunosc show-urile de televiziune și vedetele.
– Ne-au nenorocit ticăloșii ăștia! Am acumulat atâta ură încât cred că aș fi în stare să îi las să moară, să mă uit la ei cum își dau duhul fără să mișc un deget. Vorba unei bătrâne pe care am auzit-o când am fost ultima oară în țară cum îi blestema: Să dea Dumnezeu să fiți pe lumea ailaltă singuri cum am rămas noi pe asta, că ne-ați gonit copiii din țară!
– Chiar așa este, cel puțin pentru medicină! Dacă te apuci de facultate e musai să te obișnuiești cu ideea că vei pleca din țară. Presupunând că ai reușit să înveți ceva, acasă nu poți practica medicina. Dacă o faci mori de foame sau trebuie să te umilești așteptând „recunoștința” pacienților.
– Sau și mai rău, să cazi atât de jos încât să ceri bani de la pacienți pentru a-i trata.
– Groaznic! Nici nu vreau să mă gândesc!
Sfîrșitul primei serii. Va continua!
Citiți episodul 1 • episodul 2 • episodul 3 • episodul 4 • episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8 • episodul 9 • episodul 10
comentarii