Odată-n an, cam așa, putem să vorbim în presă și-n societate și despre exploatarea copiilor.
De data asta, fiindcă ne-am făcut de rîs și nu oricum, ci cum e cel mai rău: ne-am făcut de rîs în fața străinilor.
Pe scurt, e vorba de o rețea care-a trimis în Marea Britanie copii pentru a fi folosiți la cerșit, acum vreo zece ani de zile.
Mizeria e că, din cauza tărăgănării proceselor din Țara noastră, faptele s-au prescris.
Vuiește presa: ce rușine.
Nu vuiește presa că e o rușine faptul că exploatăm copii – mă-nțelegeți.
Vuiește că ne-am făcut de rîs… că nu știu ce englez este șocat…
Pe copiii noștri exploatați de zi cu zi, presa nu i-a văzut niciodată.
Mai am discuții uneori pe aici cu localnici despre cum văd ei românii sau esticii în general – nu intru în detaliile cunoscute. Prefer să fiu onest: le spun că oamenii și comportamentele pe care le văd la ei pe stradă sunt o reflexie a societății “de acasă”. N-au cum să vadă mai mulți spălați europenizați cu maniere fiindcă “acasă” aceștia sunt o minoritate, indiferent ce ar crede cei din bula respectivă.
Problema cu “rușinea” e specifică tuturor societăților tradiționale. Nu contează adevărul sau impactul faptelor ci doar ce cred “ceilalți” – așa am fost crescuți, așa a evoluat societatea de-a lungul generațiilor. Pentru un geam spart scăpai poate doar cu morala părintească, dar dacă spunea învățătoarea ceva rău de tine, soarta ți-era pecetluită!