Platforma Pipera – repere 2019

scris de Ando

Din când în când, fiind realmente un subiect interesant pentru Bucureşti, deci şi pentru noi, trebuie să revenim pe platforma Pipera pentru că, la urma urmei, vorbim despre un alt oraş… din oraş. Asta a fost şi asta este platforma – efectiv, un oraş al Bucureştiului. Detaliile înşirate, mai demult, rămân valabile, dar acum, atenţia s-a focalizat în special pe exteriorul perimetrului.

Pornim, aşadar, la drum şi, pentru înlesnirea parcursului virtual, am marcat cu litere diversele locuri unde am reţinut în imagini, modificări majore.

Spre vest, pe strada Gara Herăstrău, s-au cristalizat două noi zone de mare interes: A1 şi A2. După cum se vede, frontul stradal de pe tronsonul A1, este definitivat.

In tronsonul A2 , lucrul este în toi. Pe colţul cu Dimitrie Pompei (l-am marcat cu C pe harta mare) vom avea un ansamblu clădiri “pentru spaţii comerciale, conferinţe de birouri şi hotel”, un fel de… buricul pământului – dacă ne luăm după sloganul afişat: „In the center of everything that matters”!

Mai jos, spre şoseaua Fabrica de Glucoză, a fost „rasă” fosta clădire a ICPIL şi, în loc, se ridică „Ansamblul de birouri Equilibrium”.

Şi, uite aşa, am ajuns la şantierul lucrărilor de lărgire a şoselei Fabrica de Glucoză – pe harta mare, tronsoanele B1 si B2.

Paranteză: îmi aduc bine aminte că, prin iarna lui 1977, se discuta insistent despre această ajustare a şoselei, „la pachet” cu propunerea de realizare a unui micro cartier de-a lungul şoselei Petricani, cea de pe malul lacului Tei. Blocuri mici, cu maxim trei etaje. Văzusem şi o schiţă. A venit însă cutremurul din martie şi priorităţile oraşului au fost redirecţionate spre refacerea pagubelor… Revenim: abia acum, suntem, efectiv, la faza de redimensionare a arterei sus pomenite.

Ambele tronsoane au fost atacate. Aici sunt imagini de pe tronsonul scurt, B2, cel care leagă Barbu Văcărescu de Calea Floreasca.

Iar aici, sunt  fotografii de pe celălalt tronson – B1 – cel dintre Barbu Văcărescu şi şos. Petricani.

Călătorului îi şade bine cu drumul, zice proverbul, dar – adaugă unii – şi drumului îi şade bine… cu nişte blocuri pe margine! In consecinţă, paralel cu noul traseu al şoselei, s-a „ciupit” şi o halcă zdravănă din pepiniera Tei-Toboc (X roşu) pe care s-a ridicat, deja, un complex de blocuri. După aspect, bănuiesc că e vorba de blocuri destinate locuinţelor.

Apropo de regimul terenurilor din pepinieră, iar o dau pe… amintiri. Se întâmpla prin 1982. Intrarea principală la Aerofina, întreprinderea la care am lucrat, era amplasată pe Fabrica de Glucoză. Exact vizavi, la marginea pepinierei, era un teren viran, plin de moloz, bolovani, fiare, gunoaie. Nu ştiu ce-o fi fost acolo înainte, probabil vreo clădire administrativă, dar acum, era numai bun pentru amenajarea unei parcări suficiente pentru cca. 40 de maşini. Aproape un an şi jumătate au durat tratativele dintre conducerea întreprinderii şi cei de la „spaţii verzi”, de care ţinea pepiniera, pentru a ne ceda, atenţie! doar în folosinţă, acest teren. Problema s-a rezolvat abia după ce s-a intervenit de la „nivel superior” (asta pentru că la Aerofina lucrau şi o mulţime de… piloşi). Bineînţeles că amenajarea ulterioară s-a facut în regie proprie, prin munca după program a salariaţilor întreprinderii.

Tot ceea ce se întâmplă acum cu şos. Fabrica de Glucoză are o importanţă sporită pentru că la capăt de drum, adică la intersecţia cu şoseaua Petricani, avem deja finalizat nodul de legătură cu autostrada A3 – Bucureşti-Ploieşti.

Apropo de acest nod, nu comentez soluţia temporară aplicată pentru rezolvarea traficului dar, pentru că tot am ajuns aici, e momentul să mă întreb cum vor  fi rezolvate, din punct de vedere al circulaţiei auto, celelalte două intersecţii importante, adică: Fabrica de Glucoză cu Barbu Văcărescu, în primul rând, apoi Fabrica de Glucoză cu Calea Floreasca. Pentru că lărgirea de care am vorbit până acum, e doar o parte a soluţiei. O intersecţie prost gândită şi prost organizată anulează tot efortul de redimensionare a arterei, iar ambuteiajele vor persista.

Revenim la platforma propriu zisă, care îşi urmează, oarecum, nestingherită, viaţa trepidantă. De fiecare dată când ajung aici, senzaţia este că, urbanistic vorbind, totul pare scăpat de sub control. Greu de crezut, dar între clădirile existente – nici ele prea vechi, tot se mai găseşte câte un petec de teren ca să se ridice o nouă cutie din beton şi sticlă. Aşa s-a umplut, de exemplu, şi „golul” de pe Dimitrie Pompei, adică terenul „D”- cum l-am marcat pe harta veche.

Blocuri aduse până la buza trotuarului, eventual garnisite cu câte o platformă mai făţoasă, „de întâmpinare”, placată cu gresie. Albastrul rece şi cenuşiul auster domină paleta de culori. Ici, colo, câte o încercare timidă de gazon sau câte o terasă cu câţiva arbuşti ornamentali nu reuşesc să ostoiască senzaţia de şantier perpetuu provocată de siluetele macaralelor şi schelelor iţite printre blocuri.

Dar să nu confundăm realităţile cu nostalgia tinereţii. Platforma Pipera a fost concepută ca zonă industrială, creată şi dezvoltată pentru a produce, unde estetica şi mediul înconjurător erau şi atunci în suferinţă. Vremurile au adus doar schimbările inerente, industriile actuale sunt de cu totul şi cu totul alt profil. A trecut timpul halelor orizontale pline cu maşini-unelte, a atelierelor de turnătorie, de vulcanizare, de vopsitorie sau de confecţii metalice. De fapt, marea problemă este, acum, diferenţa abruptă dintre dinamismul investitorilor şi amorţeala cronică a administraţiei, fie ea centrală sau locală.

Persistă, de exemplu, un contrast izbitor între clădirile noi sau transformate şi infrastructura înconjurătoare. E încă mult praf, chiar noroi pe marginile drumurilor. Vechiul bulevard Dimitrie Pompei, cu şinele şubrede pe care tramvaiul, efectiv, se târăşte scârţâind şi bălăngănid din toate încheieturile, arată de groază, fiind copleşit de vâltoarea fluxurilor de maşini.

Este exact cum spuneam cu altă ocazie: „Un loc care s-a întins în sus, ca să nu privească-n jos, să vadă murdăria”.

Nu ştiu când o să revenim pe platformă, de aceea am zis să lăsăm finalul acestui periplu sub deviza optimistă din fotografie: